SIFILISUL


Sifilisul (luesul) este cea mai grava boala venerica. De-a lungul a patru secole de la aparitia acestei boli in Europa -adusa de marinarii lui Cristofor Columb din Haiti- aceasta a purtat mai multe denumiri: boala napolitana, malum francorum, malo galico, ciuma veneriana sau denumiri inspirate de nationalitatea femeii de la care s-a contactat boala. J de Bethancourt denumeste boala cu termenul de lues venera ( lues in limba latina inesmnand plaga). In jurul anului 1530, medicul italian G. Francastro inlocuieste termenul cu denumirea de sifilis. Considerata la inceput ca find rezultat al desfraului, boala a fost neglijata. Contaminabila si prin alte moduri, ca rezultat al promiscuitatii sau ignorantei, originea bolii a fost considerata a fi putrefactia, caldura excesiva, mirosul de mlastina, sangele necurat al menstruatiei, constelatiile nefavorabile - toate aceste explicatii constituind, de fapt, rezultatul obscurantismului, misticismului, in general, al ignorantei din acele vremuri. Din aceste considerente, gnu a existat propriu-zis un tratament corect al acestei boli grave. Ricard, in 1838, deosebeste sifilisul de blenoragie, facand si o descriere precisa a bolii. In 1905, Fr. Schaudin si E. Hoffman stabilesc agentul patogen al luesului- Treponema pallidum, iar Wassermann descopera reactia serologica. La scurt timp, in 1910, apare in tratamentul sifilisului arsenicul si bismutul, iar din 1943 penicilina.

Microbul, putin rezistent la conditiile de mediu, este transmis, in peste 96% din cazuri, prin contact sexual si foarte rar extragenital. Transmiterea bolii ester favorizata de situatii economice si sociale dificile,razboi, deplasari interne sau externe mai indelungate si contacte dubioase, migrarea populatiei, utilizarea contraceptivelor, activitate sexuala precoce, contact cu " purtatoare sanatoase" - persoane insuficient tratate, nevindecate complet.

Treponema ester distrusa de temperaturile de peste 41 grade, de antiseptice, chiar si de cele mai