AVANSUL PERIHELIULUI PLANETEI MERCUR

Referatul de fata are ca obiect de studiu prezentarea uneia dintre principalele consecinte obtinute in domeniul astronomiei, odata cu descoperirea teoriei relativitatii gravitationale de catre A.Einstein.Aceasta consecinta se refera la avansul pe care il au pericentrele planetelor situate in sistemul nostru solar in miscarea lor in jurul Soarelui.
Dezvoltandu-se pe baza principiilor newtoniene, mecanica a pus in evidenta la inceputul secolului XIX, unele rezultate care erau contrazise de experienta. Astfel, observatiile astronomice puneau in evidenta pentru traiectoria planetei Mercur, cea mai aproiata de Soare, un avans de aproximativ 42,9’’ care nu putea fi justificat de mecanica newtoniana. Aceste rezultate au putut fi explicate odata cu aparitia teoriei relativitatii gravitationale care a dus la rezultate, in ce priveste avansul periheliului dar si in alte cazuri, precum devierea razei de lumina in camp gravitational in perfecta concordanta cu observatiile astronomice.
Abordarea newtoniana a problemei celor doua corpuri,a fost aplicata in cazul unui sistem format din Soare si planeta Mercur ; aceasta abordare se face intr-un spatiu euclidian,ceea ce presupune in mod evident acceptarea postulatelor geometriei euclidiene. Miscarea pe care o au planetele in jurul Soarelui este o miscare eliptica. Kepler a fost acela care a descoperit integrala momentului cinetic (foarte importanta in determinarea traiectoriei) si apoi ca miscarea nu este circulara, cum se credea, ci eliptica.
S-a dedus ca miscarea relativa in problema celor doua corpuri are loc pe o conica a carei ecuatie este data de relatia:

e=excentricitatea elipsei; v=unghiul(figura); p=caract, sistemul
Pentru e