Introducere
Lumea animala este interesanta atât prin diversitatea formelor ei, cât si prin nemarginita varietate a conditiilor mediului de trai – terestru si acvatic. De aceea noua stiinta despre comportarea animalelor numita etologie este una din cele mai captivante si mai de perspectiva. Parintele ei este savantul austriac Conrad Lorenz, Laureat al Premiului Nobel. El a scris o serie de carti, doua dintre care, si anume Prietenul omului si Inelul Regelui Solomon au fost traduse în româna. Înca o carte extrem de interesanta la acest capitol, de asemenea tradusa în limba româna este Mostenirea salbatica a naturii de Sally Carrigher.
Etologia studiaza asemanarea dintre comportarea omului si cea a fiintelor inferioare lui. Ce facem noi la fel ca animalele? Ce imbolduri asemanatoare exista si la noi, si la animale? Ce feluri si forme de actiuni am mostenit de la stramosii nostri preumani? Acestea sânt doar câteva din întrebarile care se nasc în legatura cu datele obtinute de catre învatatii – etologi. Datele acestea ne pun pe gânduri, deoarece ele învie indirect antropomorfizmul – o conceptie care atribuie lucrurilor, vietuitoarelor sau proceselor din natura forme si însusiri omenesti si fata de care în zilele noastre oamenii nu simt decât repulsie.
Antropomorfizmul este o adevarata sperietoare pentru biologi, deoarece enunta presupunerea ca animalele îsi dirijeaza actiunile la fel ca oamenii. Cât de întemeiate sânt aceste presupuneri? Care sânt argumentele “pro” si “contra” ale sustinatorilor si oponentilor acestei conceptii?
Exista diferite activitati ale animalelor care pot fi studiate fara concluzii preconcepute cu privire la caracterul lor constient.
Majoritatea etologilor însa, posedând o vasta si temeinica pregatire în domeniul biologiei, judeca cu mai multa îndrazneala în aceasta privinta. William Thorpe de la Universitatea din Campbridge, unul dintre cei mai cunoscuti etologi, declara raspicat: ”E greu sa gasesti vre-un aspect în conduita animalelor, care n-ar avea afinitate cu problemele, ce se nasc în procesul studierii comportarii omului”.
Într-adevar, afirmatia, cum ca purtarea noastra are multe trasaturi asemanatoare cu cea a animalelor nu contine nimic antropomorf. Totul consta în aceea ca nu animalele seamana cu noi, ci noi semanam cu animalele. Aceasta concluzie este conceputa de multi savanti cu cel mai profund antagonism.
Unii filosofi destul de reputati încearca sa atribuie exclusivitate numai oamenilor. Însa specialistii care studiaza comportarea animalelor le atrag atentia asupra proceselor evolutiei, care nu trebuie ignorate atunci, când primii afirma ca omul a dobândit chiar de la început însusirile exclusivitatii si ca aceste însusiri nu se manifestau de loc la stramosii lui preumani.
Comunitatea formelor de comportare a omului si animalelor este dovedita de fapte reale, care ne pot furniza informatii pretioase despre noi însine. Dar pentru aceasta trebuie sa efectuam observatii asupra animalelor, asa cum fac etologii.
În lucrarea de fata vom încerca sa demonstram ca animalele au dreptul la o recunoastere din partea noastra a faptului ca poseda un anumit comportament atât fata de semenii lor, cât si în privinta oamenilor, ca între noi si “fratii nostri mai mici” exista asemanari care nu pot fi puse la îndoiala.
Instinctele - una din asemanarile de baza dintre oameni si animale
Pâna în prezent, etologia ca stiinta si-a concentrat atentia asupra urmatoarei probleme esentiale: care însusiri ale animalelor sânt înnascute si care dobândite? Astazi, dupa sute si mii de experiente migaloase, ambele feluri de însusiri au ajuns sa fie delimitate si definite destul de clar.
Înca de la nastere, animalele poseda instincte. Biologii contemporani recunosc doar cinci instincte fundamentale: cel al foamei, al reproducerii speciei (inclusiv cresterea si îngrijirea), instinctul somnului, al îngrijirii învelisului exterior al corpului, precum si instinctul contactului social.
Aceste instincte apar ca o necesitate vitala a animalului,
independent de faptul, daca sânt sau nu stimulate din exterior. Astfel, unui animal nu-i trebuie numaidecât sa vada hrana pentru ca sa simta ca îi este foame, nu e nevoie sa i se aduca aminte ca îi trebuie culcus când se simte obosit sau ca a venit timpul sa-si curete blana… Un exemplu clar al unui instinct înnascut este experimentul unui englez. Convins ca nu exista astfel de instincte la animale, el a închis o pasare, înca de la nastere, într-o încapere izolata acustic si a constatat cu stupoare ca ea a învatat sa cânte fara ajutorul cuiva.
Aici apare fireasca întrebare: oare noi, oamenii nu simtim, la fel ca animalele, foamea? Oare nu este gata de orice pentru a-si apara copilul si o ursoaica, sa zicem, si o femeie? Cine pe cine a învatat atâtea lucruri asemanatoare: animalul de la om sau omul de la animal? Si nu-s doar ace...