Stefan Pântece-Costa
clasa a VI-a A
Enciclopedia Encarta
ARICI este numele unui mamifer insectivor din familia erinaceidelor (în latina: Ericius).
Ariciul se gaseste în Europa, Asia, Africa.
Are pe spate tepi lungi si ascutiti. În restul corpului are o blana moale.
Ariciul are în medie 25 cm în lungime si culoarea variaza de la maroniu deschis la negru. Are botul ascutit, ochii mici, picioare scurte, coada scurta.
Când este amenintat, ariciul se strânge ca o minge prin actiunea muschilor sai puternici care pornesc de la cap si gât pe ambele parti ale corpului. Când este strâns, tepii sai se îndreapta în toate directiile. Ei stau ascunsi în timpul zilei si pleaca la vânatoare noaptea. Aricii manânca insecte, viermi, broaste, serpi, soareci si oua de pasari.
Ariciul european (Erinaceus Europaeus) hiberneaza în timpul iernii, dar starea lor de somnolenta nu este profunda, astfel încît se trezesc uneori si ies din ascunzatoarea lor de frunze uscate pentru a cauta hrana. În iulie sau august, ariciul european naste patru – opt pui.
Sunt înruditi cu acest arici aricii cu blana (Gymnuri). O specie, cunoscuta sub numele de arici de luna locuieste în zonele joase din Borneo, Sumatra.
Clasificarea stiintifica
Aricii apartin familiei Erinaceidelor. Ariciul european e clasificat în genul Erinaceus, cel african în genul Atelerix, ariciul de desert cu urechi lungi în genul Hemiechinus, cel de desert în genul Paraechinus. Aricii cu blana fac parte din genurile: Podogymnura, Echinosorex, Hylomys. Cel de luna este clasificat ca Echinosorex gymnurus.
Fauna României
Ariciul care traieste în România este considerat de unii o varietate aparte: Erinaceus danubiens. Are pe vârful capului, pe spate, pe coaste si pâna la coada tepi dese, alburii la mijloc, pe care le tine în timpul mersului îndreptate îndarat. Are ochii mici si vioi, iar urechile rotunde. Botul, ascutit, e ca de purcelus. Pe fata, pe frunte, pe piept si pe burta are par scurt, sur.
Se misca încet, cu piciorusele lui mici, cu unghii ascutite. Cât merge, botul este aproape de pamânt, mirosind.
Se poarta cu mare prudenta. La cea mai mica miscare pe care o simte, se opreste, ridica botisorul, priveste în dreapta si în stânga. Daca nu e nimic suspect, îsi vede de drum. Daca e amenintat, cu un sâsâit de mânie se strânge ghem. Sulitele sunt îndreptate în toate partile si numai o dunga mai adânca arata locul în care botisorul e ascuns între picioarele din spate. Aceasta e singura lui arma de aparare.
Numai vulpea reuseste sa îi vina de hac. Daca e prin preajma un pârâu, îl rostogoleste încetisor în apa. Temându-se sa nu se înece, se deschide si vulpea îl strânge de gât. Daca nu e apa în jur, vulpea îl uda: simtind lichidul cald si puturos, ariciul având mirosul foarte bine dezvoltat, nu mai poate rabda si se deschide.
Este unul dintre animalele cele mai folositoare din câte traiesc prin apropierea casei. Se hraneste cu insecte, râme, soareci. Uneori, e drept, mai suge si câte un ou de gaina. Stârpeste în schimb vipera otravitoare, zdrobindu-i capul si înghitind-o oricât se zvârcoleste.
Rareori îsi sapa o vizuina. De obicei îsi scormoneste o gropita în desisul unui tufis. Aduce apoi în spinare, rostogolindu-se prin frunzele uscate, materialul trebuitor pentru culcus, unde sta apoi linistit toata ziulica.
E mai vioi si zburdalnic numai în perioada împerecherii. Atunci se enerveaza mai usor ca de obicei. Daca îl întâlnesti si suni din clopotel, îl vezi ca tresare si „joaca” la fiecare sunet.
Puisorii, la început golasi, albiciosi, draguti, sunt bine îngrijiti. Repede le ies tepii iar ceva mai târziu au scapat de grija, putându-se face ghem.
Insectele, soarecii si toata hrana lui obisnuita încep sa se împutineze catre toamna. Cu caderea omatului au disparut de tot. Dupa ce si-a adunat cât mai multe frunze, ariciul îsi înfunda nasul în blana moale de pe burta si doarme dus toata iarna. Poti sa-i tai si capul ca tot nu se trezeste, desi inima-i bate încet, sângele-i circula iar trupul se hraneste cu rezervele de hrana de sub piele, strânse de cu vara. De cum se împrimavareaza, iarasi îsi scoate nasul la lumina, ducându-si viata pasnica, tihnita, fara alte griji decât cautatul hranei.
Numai înfatisarea lui bizara, cu padurea de suliti din spinare, explica legendele create în jurul lui. Romanii îl socoteau foarte util.
Plinius (sec. I d.Hr.)
(56) 133. Si aricii îsi pregatesc mîncarea pentru iarna: dupa ce se rostogolesc pe fructele cazute pe pamînt, îsi fixeaza în ele ghimpii si, tinînd unul mai mare în gura, le duc în scorburile copacilor. Tot ei, cînd se ascund în culcusul lor, prevestesc schimbarea acvilonului în austru. Îndata ce simt apropiindu-se un vînator, îsi contracta fata, picioarele dinapo...