CARACATITELE
- Intre mit si realitate -
In lumea nevertebratelor marine, caracatita ocupa un loc aparte datorita capacitatilor de adaptare la mediu, sistemului nervos si a ochiului , ce amintesc de conformatiile intalnite la vertebrate.Daca mai adaugam modul de deplasare , unic in intregul regn animal , posibilitatea de a-si acoperi retragerea prin lansarea unui nor de “cerneala” ,multitudinea de reactii surprinzatoare si posobilitatile ei de a invata , intelegem de ce oamenii de stiinta au fost uimiti si fascinate de acest animal.
Istorii cu caracatite
Sicilia este despartita de peninsula italica prin ingusta stramtoare a Mesinei, de numai 3,5 km , iar navele care o strabat au de infruntat curenti mareici foarte puternici. Este o zona extrem de periculoasa, cunoscuta inca din antichitate. Aici situeaza Homer una dintre nenumaratele peripetii ale lui Ulise, povestita in cantul al X-lea. Corabia vicleanului grec izbuteste totusi sa treaca prin stramtoarea strajuita de doi teribili monstrii marini, Charybda si Scylla.
Charybda este un vartej, iar Scylla in descrierea pe care Homer o pune in gura lui Circe, ne apare ca o caracatita cu dimensiuni colosale, avand drept adapost o pestera submarina. Ulise isi sacrifice sapte matelotei, dar salveaza corabia.]
Dincolo de mit si de fantezia poetului, popoarele antice din spatial Mediteranei- cretaniei, grecii si mai tarziu romanii - aveau o perceptie corecta a animalului real, molusca foarte des intalinta pe fundurile stancoase din apropierea tarmurilor. Ba chiar, in mileniile III - II i.Hr., vremurile de stralucire ale civilizatiei minoice, caracatita era considerate un animal benefic. Imaginea sa superb stilizata, apare adesea, alaturi de cea a delfinului, pe frescele palatelor si chiar, sculptata, pe ancorele din piatra folosite de corabieri.
Grecii antici, pescari indemanatici, o cunosteau bine, o prindeau cu destula usurinta si o vindeau in piete, alaturi de alte vietuitoare marine, hrana pentru locuitorii mai saraci ai cetatilor, care nu-si puteau permite sa cumpere o bucata de ton. Fara indoiala, ii urmarisera evolutiile din adancul apei si admirasera unduirea gratioasa a celor 8 brate, prevazute cu doua randuri de ventuze. Artistii au fost cuceriti de silueta ei ciudata si au reprodus-o, uneori, in decorurile vaselor de ceramica, moelate in secolele al VI-lea si al V-lea i.Hr. Desenele rosii, executate cu pensula, au linii curgatoare, de mare rafinament, care incanta ochiul.
Caracatita apare si pe unele monede antice din aceeasi perioada, batute in Eretria, Dikaia, Syracusa, Crotona, etc. Daca artistii Greciei antice cunosteau aspectul exterior al animalului, naturalistii i-au urmarit atent modul de viata. Aristotel (384-322 i.Hr) a lasat o admirabila descriere a comportamentului femelei de Octopus in perioada depunerii oualelor si a urmarit dezvoltarea embrionilor. Marele naturalist si filosof din Stagira observase, de asmenea, schimbarea culorii corpului caracatitei, de la alb la rosu, sub impulsul emotiei si obiceiul de a tulbura apa, lasand un nor de “cerneala”.
Revenind la arta, in mozaicurile romane, cu subiecte din fauna marina, caracatita este totdeauna prezenta, infatisata corect cu aspectul ei real, ca in celebrul mozaic pastrat la muzeul din Neapole.
Istoriile infricosatoare, cu caracatite uriase, ce atacau corabiile si le trageau in adancuri, isi au originea in perioada evului mediu. Timp de secole, Navigatorii au perpetuat aceste povesti in care, alaturi de caracatite, apareau serpi de mare gigantici sau baleen monstruase, de dimensiunile unei insule.
Maestrii in trucaje clasice de la Hollywood, cetatea filmului au creat destule scene ‘tari” in peliculele cu episoade submarine. Caracatitele, paznici ai comorilor din adancuri, atacau scafandrii care luptau cu disperare pentru a-si salva viata, spectatorii urmarind cu sufletul la gura confruntarea dintre om si monstrul marin.
Probabil, cam in acelasi mod erau private vechile gravuri, realizate dupa descrieri verbale, caracatita aparand ca un peste cu opt picioare in cartea lui Sebastian Munster, “Cosmografia universala” (1556), si mai reala, dar cu ochi imensi si dimensiuni enorme, in plansa din lucrarea lui Denys de Montfort, “Istoria naturala a Molustelor”, (1801). Stampele japoneze din sec. XVIII-lea au un dynamism aparte atunci cand infatiseaza caracatie iesite pe uscat si atacand pescari. Plansele lui Gustave Dore au ilustrat admirabil lucrarea lui Hugo, iar cele ale lui Neuville, lucrarea lui Jules Verne.
Dar in spatele fanteziilor scriitorilor si inventiilor cineastilor se afla un animal cu dimensiuni mult mai modeste si comportament pasnic, ba chair timid, fata de omul ...