D
eoarece clonarea ne suscita din ce in ce mai mult atentia, reprezentand poate cea mai socanta dintre provocarile stiintei contemporane, este util ca in randurile de mai jos sa tratam in cateva cuvinte fiecare aspect legat de acest subiect.
In primul rand, ce este clonarea?
P
unctul de plecare pentru orice discutie referitoare la acest subiect il reprezinta recursul la tehnologia prin care a fost clonata in 1996 oaia Dolly si prima referinta din vremea respectiva: revista Nature 385, 810-13, 1997. Practic, lucrurile decurg cat se poate de simplu. Aparent... Se inlatura ADN-ul din nucleul unui ovul luat de la mama-surogat. Acest material genetic va fi apoi inlocuit de ADN-ul preluat si izolat dintr-o celula a individului ce urmeaza a fi clonat, iar ovulul, care va contine astfel numai ADN-ul respectivului, se va divide ca orice embrion normal. Fiind ulterior reintrodus in uterul mamei. Clonarea mai poate fi privita si ca un proces de duplicare (si nu de reproducere), in urma caruia rezulta un material genetic identic, care nu este insa obtinut prin mijloace sexuale. In cadrul reproducerii sexuate, se petrece combinarea a doua ADN-uri, unul provenit de la tata, celalalt de la mama, iar in cazul reproducerii asexuate - asemenea clonarii - nu se perpetueaza decat informatia genetica a unui singur parinte.
Putina istorie contemporana
S
farsitul secolului XX avea sa fie martorul primului caz de clonare a unui mamifer, acesta avand loc la Institutul Roslin din Edinburgh, prin transplantarea nucleului unei celule care apartinea unei oi din rasa Finn Dorsett in ovulul denuclearizat al unei mame-gazda din rasa de oi scotiene cu fata neagra. S-a stimulat apoi artificial diviziunea celulara, iar uterul respectivei oi cu fata neagra a fost purtatorul viitoarei clone. Dolly reprezinta copia fidela a unei oi Finn Dorsett. Dupa Dolly a urmat clonarea de vaci, porci, maimute si soareci. Prin clonare se pot obtine organisme cu calitati „programate“. De exemplu, la Institutul Roslin s-au desfasurat experimente pentru a se ajunge la vaci care sa produca lapte foarte apropiat, din punct de vedere al compozitiei, de cel uman. Savantii au luat in calcul si posibilitatea ca prin clonare sa fie inlocuite animalele de casa care au murit sau sa fie refacute speciile amenintate. Si de la clonarea animalelor, atentia oamenilor de stiinta s-a indreptat in mod firesc spre clonarea umana.
Doi cercetatori, unul american, Panayiotis Zavos, profesor la Universitatea din Kentucky, si unul italian, Severino Antinori, celebru de cativa ani de zile prin faptul ca a ajutat o femeie de 62 de ani sa ramana insarcinata, prin implantarea in uter a unui ovul deja insamantat, au anuntat ca in cel mult doi ani vor realiza prima clonare umana. Previziunile mai prudente dau insa ca data probabila anul 2005, mai ales datorita faptului ca nu stim in prezent daca se va dovedi viabila tehnica de clonare utilizata in cazul lui Dolly. Problema cea mai grava este ridicata de rata foarte scazuta de reusite: pentru Dolly au fost necesare 276 de incercari. Cine isi poate asuma insa un asemenea risc, atunci cand este vorba de embrioni umani? De altfel, dr. Harry Griffin, membru al echipei care a clonat-o pe Dolly, a avertizat ca tehnica actuala de clonare este inca la inceput, fiind „ineficienta, deoarece s-au utilizat pentru Dolly 277 de ovule pentru a obtine o sarcina reusita, recoltand ovule de la circa 40 de oi donatoare, dar si riscanta deoarece o mare parte din sarcini au esuat, astfel incat am avut miei care au murit imediat dupa nastere“. In plus, „riscurile sunt prea mari pentru femeie si, bineinteles, pentru copil“, sanatatea acestuia ramanand in permanenta precara.
Pana acum s-au intreprins experiente cu cinci specii de animale, iar rata foarte mare de esecuri a dat nastere multor semne de intrebare privind succesul clonarii umane. Doar 1% din clonarile animale efectuate pana in prezent au avut un rezultat pozitiv, dar si dintre acestea covarsitoarea majoritate a suferit serioase disfunctii: ficatul nu functiona bine, sangele nu avea o tensiune normala, plamanii erau nedezvoltati, apareau grave deficiente ale sistemului imunitar. Concluzia specialistilor este ca, pentru nivelul actual al tehnicii, clonarea umana este foarte periculoasa. Antinori si Zavos sustin insa ca pot depasi aceste handicapuri, afland din timp care sunt embrionii „bolnavi“, pentru ca astfel sa le fie stopata cresterea, dar lumea stiintifica a negat posibilitatea concreta a acestui control: noi nu dispunem actualmente de nici un mijloc sigur de a sti daca „imprimarea“ genelor a decurs normal. Este vorba de un proces inca nu indeajuns descifrat. Acceptand totusi reusita clonarii, nu stim cat si cum va evolua clona. Viata adulta a acesteia s-ar putea sa nu fie decat un sir de probleme medicale, mai cu seama datorita faptului ca, cel...