COLEGIUL NATIONAL “ I. L. CARAGIALE”
Elev: Voinea Mihai - Cristian
Clasa: X- E
Profesor: Alecsandru Dorina
Zgârie-norii se sprijinã pe stâlpi de beton si cadre de otel, aripile avioanelor sunt întãrite cu traverse; tot asa, tinuta corpului animalelor este oferitã de un cadru special: scheletul.
Scheletul reprezintã totalitatea structurilor rigide sau semirigide ce sustin tesuturi moi ale corpului unui animal si asigurã suport pentru actiunea muschilor.
Majoritatea scheletelor sunt alcãtuite din materiale dure. Cele mai simple, numite schelete hidrostatice, se gãsesc la animale care nu au pãrti dure în componenta corpului. Scheletele hidrostatice functioneazã cu ajutorul presiunii, si au nevoie de douã componente principale pentru a functiona: o cavitate a corpului complet umplutã cu lichid si un perete alcãtuit din fibre musculare. Fluidul împinge în perete, ajutând la mentinerea formei animalului. Când muschii cavitãtii se contractã lichidul este împins în alte regiuni ale corpului, actiune asemãnãtoare cu presarea unui balon plin cu apã, care îsi modificã forma. Acest proces permite animalului sã se miste.
Scheletele hidrostatice se gãsesc la animalele acvatice, ca meduza, anemonele de mare si la nevertebratele subterane mici, ca râmele. Desi acest tip de schelet functioneazã bine în apã, nu e îndeajuns de rezistent pentru a sustine animale mari pe uscat, lucru demonstrat de felul în care meduza se prãbuseste când este adusã pe mal de maree.
Scheletele dure permit animalelor mari sã contracareze actiunea gravitatiei. Aceste schelete sunt de douã tipuri principale: un exoschelet sustine corpul din exterior si are un rol protector, în timp ce un endoschelet sustine corpul din interior. În timpul evolutiei animalele si-au creat aceastã structurã de sustinere dintr-o gamã de materiale diferite, incluzând un component asemãnãtor sticlei, numit silicã, variati compusi ce contin calciu si un carboihidrat dur, impermeabil, numit chitinã.
• Exoscheletul este construit de obicei din compusi ai calciului, mai ales la animalele marine. Coralii, nevertebrate simple, îsi construiesc carcasele din carbonat de calciu; de fapt, un recif de corali reprezintã în realitate scheletele a milioane de animale. Carcasele molustelor sunt de asemenea fãcute din carbonat de calciu care e secretat de o zonã a suprafetei corpului cunoscutã ca manta.
De departe, cel mai complex exoschelet este cel al artropodelor. Scheletul unui artropod este construit din plãci tubulare curbate care se prind unele de altele prin articulatii flexibile. Scheletul acoperã complet suprafata externã a corpului, incluzând ochii, antenele si picioarele, grosimea sa variind astfel încât sã asigure cantitatea exactã de sustinere si protectie pentru fiecare regiune. Astfel de schelet permite artropodelor sã alerge, sã sarã, sã înoate si sã zboare. Prezintã totusi un mare dezavantaj: nu poate creste, odatã ce s-a format. Din acest motiv, pe mãsurã ce un artropod se dezvoltã, trebuie sã-si schimbe sau sã-si distrugã periodic exoscheletul pentru a permite cresterea unuia nou, mai mare, în loc.
• Spre deosebire de exoschelet, endoscheletul poate atinge o dimensiune mare fãrã sã devinã prea greu sau prea incomod. Echinodermele au schelet intern alcãtuit din plãci mici, calcaroase. Vertebratele sunt singurele animale care au schelet intern alcãtuit din oase sau cartilaje sau combinatii ale acestora, de o rigiditate mai mare sau mai micã.
Cea mai primitivã structurã de acest fel este notocordul, o coloanã vertebralã de cartilaje ce apare la pesti. Animalele mai evoluate au un schelet axial alcãtuit din craniu, coloanã vertebralã si coaste, si un schelet apendicular format de centuri pelviene ( oasele ilion, ischion, pubis-sudate ) si scapulare (omoplat, claviculã, coracoid ).
Primele vertebrate trãiau în apã, dar pe mãsurã ce au iesit pe uscat, scheletele lor s-au adaptat la efectele crescute ale gravitatiei si la cererile miscãrii pe picioare. În general oasele lor au devenit mai dense si mai puternice, iar la dinozauri si la alte animale dispãrute ele au atins dimensiuni colosale. Dar nu toate grupele de vertebrate au urmat aceastã cale. Pentru a reusi sã-si mentinã zborul, pãsãrile au renuntat la orice surplus posibil, dezvoltându-si oasele goale, umplute cu aer. Scheletul lor reprezintã circa 4% din greutatea corpului, comparativ cu 6 % pentru mamiferele de dimensiuni asemãnãtoare. Pasãrea-fregatã a dus economia de greutate la extrem: având o anvergurã a ...