Arsenul (As)

Numele grec “arsenicon” în traducere “bãrbat”,era atribuit în antichitate unor sulfuri de arsen si acidului arsenios. Pentru prima datã Platon si Strabon amintesc de existenta si exploatarea arsenicului din muntele Sandaracurgium – provincia Pont. Ca elemnt se pare cã a fost preparat pentru prima datã de Albertus Magnus în anul 1250 din auri-pigment si sãpun, si apoi de Paracelsus prin sublimarea sandaracului cu coji de ou. Alchimisti foloseau arsenicul pentru albirea metalelor colorate ca fierul si cuprul. Acestea frecate cu arsenic primeau un luciu alb.
Date certe despre propagarea arsenicului metalic provin de la Lèmery care în 1675 trateazã sulfurile de arsen cu drojdie de vin si sãpun moale, de la alchimistii secolelor urmãtoare ce fac studii sistematice asupra obtinerii si proprietãtilor acestui element. Dintre acestia amintim:
J. Scroeder(1694), H. Brandt(1733) si J. Liebig(1842).
În paralel cu descoperirea proprietãtilor fizico-chimice ale arsenicului,alchimistii au descoperit si proprietãtile biomedicale. Din arsenicul alb s-au preparat puternice otrãvuri care au fãcut multe victime dea lungul anilor. Se spune cã Papa Pius al III-lea si Clement al XIV-lea au fost otrãviti cu “ aqua Toffana di Napoli” preparatã din arsenic, iar Napoleon cã ar fi fost asasinat pe insula Sf. Elena prin adaos regulat de arsenic în hranã de cãtre un trimis al regelui Ludovic al XVII-lea. Mult mai târziu la sfârsitul sec. al XIX-lea si începutul sec. trecut s-a descoperit si efectul benefic al arsenicului. Era anul 1909 când P. Erlich descoperã salvarsanul si prorietatea lui de a vindeca sifilisul.
Arsenul pezintã douã forme alotropice: arsenul cenusiu sau metalic stabil în stare solidã la orice temperaturã si arsenul galben instabil.
Arsenul cenusiu sau metalic formeazã cristale hexagonale, argintii, lucioase, usor casabile, insolubile în apã, CS2 sau alti tipi de solventi. Încãlzit în absenta aerului, la p