Aspirina

Ca în fiecare luna, in ultima joi, la ora ceaiului (ora 17,five o’clock) la intrarea cladirii era gazduita celebra Royal Societz din Londra.
Era vara anului 1763. Pentru acea seara doctorul Stone anuntase ca va prezenta un raport in legatura cu succesele pe care le obtinuse, în practica sa medicala, obtinute din scoarta de salcie.
Pornise, în cercetarea sa, de la ipoteza bazata pe credinta foarte bine înradacinata la tara, în rândul tamaduitorilor locali,ca fiecare planta medicinala poseda o „semnatura” miraculoasa, menita sa o predestineze unei anumite boli, stric legata de „semnul”plantei. Astfel, plamânarica, cu frunza sa de forma si coloratie asemanatoare plamânului este „destinata” sa indece bolile de plamâni, pe când salcia,care creste in locuri mlastinoase,umede, pe malul apelor,ei bine, era si ea buna de ceva. Stând cu radacinile într-un teren atît de umed, nu putea sa nu aiba nici un efect asupra celor ce se îmbolnaveau dupa ce au fost nevoiti sa stea cu picioarele în apa, sau sa se ude la picioare. Toti faceau febra dupa ce se imbonaveau, iar „frigurille” reprezentau forma cea mai grava a bolii.
Mai mult, doctorul Stone observase ca scoarta de pe ramurile salciei are un gust amar. Or, el stia ca din Peru, se putea obtine, prin corabiile care îndrazneau sa strabata pustietatile de apa ale Oceanului Atlantic, bântuit de brigatinele piratilor, o scoarta de culoare rosie. Si aceasta era foarte amara la gust. Se numea scoarta de China, nu pentru ca era de origine chineza.
Stabilind o apropiere între cele doua scoarte, Stone a cules coaja de pe ramurile salciei, a uscat-o, a pulverinazat-o si cu ajutorul sau a preparat macerate în apa, la cald. A îndepartat apa prin evaporare si ce a ramas, în retorta, a administrat bolnavilor sai de „friguri” sau care, din diverse pricini, faceau temperatura.
Asa cum se asteptase, de altfel, febra scadea de fiecare data. Scoarta de salcie se dovedise un bun febrifug