Coloranti tiazinici

Colorantii tiazinici, care deriva de la sarurile de fenatiazoniu, dupa cum colorantii oxazinici deriva de la sarurile de fenoxazoniu.
Colorantii din aceasta clasa au în structura lor nucleul:
În cazul în care:
X = N se formeaza nucleul fenazinic;
X = O se formeaza nucleul oxazinic;
X = S se formeaza nucleul tiazinic.

Colorantii se formeaza prin introducerea de grupe auxocrome în nucleul de baza.
Colorantii tiazinici pot fi formulati în structura ortochinoida (I) sau parachinoida (II):




Una dintre metodele de baza pentru obtinerea acestor coloranti consta în oxidarea concomitenta a dialchil – aril – aminelor cu acid dialchil – 4 – fenil – diamin – tiosulfuric (care se obtine prin actiunea tiosulfatului de sodiu asupra 4 – amino – dialchil – anilinei).
Produsele din aceasta categorie au utilizari restrânse, majoritatea fiind coloranti bazici cu nuante violete, albastre si verzi; exista si câtiva coloranti acizi si cu mordant, precum si un colorant de cada cu structura fenotiazinica. În cele ce urmeaza se prezinta doar câteva exemple de coloranti tiazinici bazici:






În 1876, Lauth a descoperit primul colorant tiazinic, tionina, tratând cu agenti oxidanti o solutie de p – fenilen – diamina saturata cu hidrogen sulfurat.
Violetul lui Lauth este cel mai vechi colorant tiazinic, în prezent fara importanta tehnica. Se prepara prin oxidarea 1,4 – fenildiaminei cu Fe Cl3 si MnO2 în solutie acida diluata; în prezenta de H2S:





Dibenzo –1,4 – tiazina sau fenotiazina (numita si tiodifenilamina) se obtine usor prin încalzirea difenilaminei cu sulf, în prezenta unei urme de iod.




Fenotiazina se prezinta sub forma de cristale incolore cu p.t. 1800 si p.f. 3700. Încalzita la fierbere cu cupru metalic, enotiazina elimina sulful, dând carbazol. Prin nitrare, fenotiazina da 3,7 – dinitrofenotiazina, care prin reducere tece în colorantul numit violetul lui Lauth, a carui structura a fost stabilita pe calea aceasta:






Prin oxidarea