Trinitrotoluen












Istorie:
Realizat pentru prima oara in laborator in anul 1863 de chimistul german Joseph Wilbrand, potentialul TNT-ului a “iesit la suprafata” abia peste cativa ani, deoarece era un explozibil greu de detonat si era mai pitin puternic decat alti compusi organici de acelasi tip. Printre avantajele trinitrotoluenului se numara, insa, si faptul ca poate fi topit in siguranta folosind aburul sau apa fierbinte, si astfel turnat in obuze.
TNT-ul a fost cercetat mai amanuntit in timpul celor doua Razboaie Mondiale. Pentru fabricarea sa, erau nevoie de cantitati mari de acid azotic, insa faptul ca pentru explozia produsul se folosea un detonator, astfel incat utilizarea sa se facea dintr-un loc sigur, ferit de energia exploziei, a facut ca fortele armate germane sa adopte TNT-ul ca explozibil pentru obuze in 1902. Productia la scara larga a trinitrotoluenului a fost posibila datorita muncii a 2 tineri chimisti germani: Fritz Haber, care in 1908 a determinat o serie de conditii , in urma carora rezulta o cantitate mare de amoniu in urma reactiei dintre azot si hidorgen si Carl Bosch, care in 1913 a creat un mecanism capabil de producerea amoniului la scara industriala. Amoniul produs a fost vital pentru germani in timpul primului Razboi Mondial, oferidu-le avantajul ca obuzele cu TNT explodau abia dupa ce penetrau vasele britanicilor, in timp ce explozibilul folosit de britanici, lyddite, exploda aproape concomitent cu lovirea obuzului de vasele germane, aproape toata energia rezultata consumandu-se in afara vasului.
Generalitati:
TNT are denumirea de 2,4,6 trinitrotoluen(IUPAC) si formula: CH3C6H2(NO2)3, fiind o hidrocarbura aromatica, preparata prin nitrarea toluenului(C6H5CH3) cu punctul de topire la 81°C(354° K ; 178° F). In stare pura, TNT are densitatea de 1.654 g/cm3.
Datorita nevoii mari de TNT in timpul Razboaielor Mondiale, acesta era deseori amestecat cu 40-