Capitolul1

Mitul aurului

Cuprul, bronzul apoi fierul au fost si vor fi metale utile: din ele se puteau face unelte si arme, cu ajutorul carora omul putea sa munceasca si sa se apere, cu alte cuvinte sa traiasca. Aurul, în principiu, nu servea la nimic. În stare pura era prea moale pentru a construi din el instrumente de lupta. Singura sa calitate subiectiva era frumusetea.
Stralucirea, inalterabilitatea, maleabilitatea si divizibilitatea au conferit noblete aurului, atragând astfel atentia omului din cele mai vechi timpuri si secole de-a rândul a adunat în sclipirea sa visele omenirii.
Însusi numele sau- “aurum”- de provenienta latina, de unde si simbolul “Au” recunoscut în toata lumea, era asociat zeitei Aurora, la romani zeita diminetilor însorite. Cu numele nascut din mitologie, aurul si-a creat apoi propria sa mitologie.
Omul preistoric a fost atras de stralucirea grauntelor de aur existente în terenurile aluvionare sau în roca dura a muntilor, ca aur nativ pur sau alaturi de cupru, fier meteoritic si argint, atractie ce va subjuga omul secole mai târziu.
De la aceasta admiratie omul preistoric trece treptat la utilizarea metalului galben pentru confectionarea obiectelor de podoaba, în paleolitic, iar în mormintele din neolitic se descopera primele obiecte de aur lucrate.
Trecând de la lumea antica la cele doua milenii ale erei noastre trebuie spus ca aurul a continuat sa se bucure de prestigiu si onoruri. În Evul Mediu, adoratia pentru aur s-a contopit în mare masura cu adoratia pentru obiectele de cult religios. Dar o noua dimensiune a mitului aurului s-a nascut în epoca moderna, odata cu dezvoltarea relatiilor de productie capitaliste, când paralel cu atotputernicia banului s-a instaurat atotputernicia aurului. Punctul de demarare l-a constituit descoperirea Lumii Noi.
Setea de îmbogatire, de aventura, de acumulare a metalelor cu puteri miraculoase, motive religioase, împing pe europeni tot mai mult la organizarea de expeditii în directii noi sau necun