Discursul didactic si practic
 
Textele didactice si de popularizare, ca si diferitele tipuri de ghiduri practice, difera prin domeniu si terminologie, dar au în comun o serie de strategii comunicative. O componenta stiintifica e asociata unor forme dialogice, în enunturi puternic orientate spre destinatar. Primejdiile formulei sunt conventionalismul, schematismul, manifestat în omisiuni si în aplicarea unor modele evaluative rigide. Manualele de limba româna pentru straini si ghidurile de conversatie ofera cele mai clare exemple ale cliseelor si ale prejudecatilor dominante la un moment dat: selectia pe care ele o opereaza între enunturile posibile si probabile e ghidata mai mult de dorinta de a crea o imagine pozitiva, decât de a prevedea necesitatile reale ale comunicarii. Efortul de a înviora texte aride prin exemple umoristice, de a contrasta tonul informativ monoton prin expresii populare si colocviale e o alta directie în care discursul didactic dezvolta variante mixte si „atenuate “ ale stilului stiintific.
 
Viziunea utopica în manuale
 
Tendinta autorilor de manuale de a prezenta o imagine pozitiva a realitatii e cunoscuta; ea deriva din principii pedagogice mai vechi, dar a fost în mod evident exacerbata de regimurile totalitare. O consecinta a acestei înclinatii poate fi urmarita în manualele pentru învatarea limbii române ca limba straina [1] , în textele carora adjectivele de evaluare negativa, chiar cele care fac parte din vocabularul de baza – precum rau, urât, prost – lipsesc cu desavârsire, sau apar târziu si accidental (în explicatiile gramaticale, sau cel mult în expresii pozitive de tipul litotei: „nu e urât “ , „nu e o idee rea “ ).
De fapt, în evolutia din ultimele decenii a manualelor de româna pentru straini se pot observa câteva faze ale strategiei de insistenta pozitiva si de evitare a negativului. Prima, cea mai rudimentara, transporta pur si simplu în manualele cu destinatie externa cliseele limbajului didactic intern: „tara foarte