Galileo Galilei,
Între imperativele stiintei
si servitutile credintei



„Am hotãrât sã apar în public pe scena
lumii ca martor al adevãrului cinstit“


Când în primãvara anului 1543, cu putin înainte de a închide ochii, Nicholaus Copernic publica De revolutionibus orbium caelestium(Despre miscãrile de revolutie ale corpurilor ceresti), nu bãnuia probabil cã opera sa va prilejui una din cele mai dramatice bãtãli de idei din câte a cunoscut istoria culturii occidentale. Ceea ce la început pãrea sã fie doar o controversã între câtiva savanti de cabinet în jurul unei teorii cosmologice în rãspãr cu Biblia, simtul comun si traditia „stintificã“, avea sã devinã, în mai putin de un secol, o confruntare ideologicã de mare anvergurã între doctrina dogmaticã a bisericii catolice, flancatã de peripatetism, si stiinta modernã nãscândã, ilustratã strãlucit de Galileo Galilei.
A trebuit ca pe scena lumii stiintifice sã aparã Galileo Galilei, care, abandonând consideratiile etice si metafiziceale unui Giordano Bruno în sprijinul heliocentrismului, sã furnizeze într-un limbaj colorat si larg, accesibil publicului, argumente din fizicã, date de observatie si probe experimentale irecuzabile în favoarea teoriei copernicane, pentru ca aceasta sã triumfe. Învãtatul italian a fost primul om de stiintã, care a demonstrat , pe baza legilor dinamicii, adevãrul teoriei astronomului polonez, si care, tot cel dintâi, a oferit confratilor sãi posibilitatea sã se convingã de visu , cu ajutorul lunetei sale astronomice, de temeinicia noii teorii cosmologice. De aceea se poate spune, aparent paradoxal, cã adevãrata „revolutie copernicanã“ în gândirea filozofico-stiintificã europeanã s-a sãvârsit fãrã Copernic si se datoreazã lui Galileo Galilei. Geniu de tip renascentist doar prin pluralitatea vocatiilor-pentru matematicã si astronomie, filozofie si fizicã, tehnicã si inginerie, literaturã si medicinã, muzicã si picturã, învãtãmânt si cercetare stintificã- Galilei apartine neîndoielnic timpuril