Horoscopul
 
Horoscopul, reaparut în spatiul public românesc dupa decembrie 1989, a devenit o specie publicistica: o rubrica aproape obligatorie în cele mai diferite tipuri de ziare si reviste, ca si în programele diverselor canale de televiziune[6] . Dezvoltându-se rapid, în primul rând prin traducere, tipul de text e interesant prin structura sa schematizata, prin constrângerile pe care i le impune situatia de comunicare – dar si prin ceea ce spune, dincolo de aceste constrângeri, despre o anumita societate într-un moment al evolutiei ei.
Textul e produsul unei voci impersonale – o instanta abstracta si, tocmai de aceea, autoritara (a carei seriozitate e semnalata si stilistic) – neidentificata, de cele mai multe ori, prin nici o semnatura. Proliferarea horoscoapelor nu pare sa instituie si rolul social al astrologului; intruziunile persoanei I în text sunt extrem de rare (eventual sunt depersonalizate prin folosirea pluralului: „v-am sugera deci... “). Mai e loc, uneori, pentru o atitudine gnomica – de banala judecata morala asupra vietii în genere si a situatiei prezente în special: „Chiar daca traim într-o lume în care afacerile ocupa primul loc, în detrimentul sentimentului, nu trebuie sa va fie teama sa va revarsati afectiunea... “ (RL 1334, 1993). În mod destul de ciudat, tocmai „limbajul de specialitate“ e rar în horoscoapele românesti contemporane: „influxul astral“, „curbele astrale“, „tranzitul retrograd al planetei Mercur“, „opozitia lui Jupiter“ etc. nu par a fi considerate dovezi obligatorii ale competentei în domeniu sau argumente de autoritate. De fapt, nici macar norocul si ghinionul nu sunt foarte prezente în text: e drept, sunt  anuntate „zile fericite“, „bucurii“, „succese“, „vesti“, „drumuri“, „câstiguri“; mai rar, „probleme“, „neîntelegeri“, „accidente“; sfera pozitiva si cea negativa sunt însa de obicei tratate în termeni psihologici: „optimism“, „echilibru“, „protejarea sistemului nervos“; „sociabilitate“ – sau „stari depresive“, „nelinist