Istoria cinematografiei universale

Profesorul Mircea Dumitrescu se deconspira a fi hegelian: orice opera de arta materializeaza idei, mentalitati, stari arhetipale. Asa stând lucrurile, sarcina exegetului nu poate fi decât aceea de a descoperi si a divulga acesti invarianti supraindividuali ai speciei care alimenteaza cu substanta arhitectura obiectului estetic. („... De aceea, legendele, miturile, arhetipurile etc., substanta lor trebuie regasite subtil, discret în opera de arta sau trebuie realizata o raportare indirecta la ele. De aici se poate vorbi despre permanenta actualitate a operei de arta si, prin aceasta, despre eternitatea ei, dar si despre modernitatea ei”.)
Scrierea pe care ne exersam conciliaza, asadar, doua lumi de rang ontic diferit: o realitate fizica concreta (personaje, fapte, întâmplari, imagini etc. – întreaga recuzita estetic-palpabila cu care se ornamenteaza îndeobste un text cinematografic) si o realitate metafizica, abstracta, a modelelor referentiale la care cea dintâi se raporteaza cu reverenta. Nu discutam aici nici provenienta acestor complexe arhetipale (de altfel, Jung însusi a lasat chestiunea deschisa), nici pozitia lor – de anterioritate sau posterioritate în relatie cu mintea umana (temeiuri sau întemeiate? a priori sau a posteriori?).
Desi, între cele doua lumi, diferenta nu este graduala, ci calitativa, relatia lor angajând, drept urmare, o falie ontologica – daca extragem din context sintagma heideggeriana –, ele nu sunt pe deplin impenetrabile una pentru cealalta: pe de o parte, imaginea arhetipului regleaza si justifica actul uman contingent (în masura în care acesta tinde în mod voluntar sau nedeslusit sa se identifice cu ilustrul model); pe de alta parte, arhetipul însusi pare a fi corijat si rotunjit de suita actelor conjuncturale care îl iau drept reper. Iata deci o relatie biunivoca, dialectica, în lipsa careia nu ar fi posibil nici unul dintre cei doi termeni ai ei: în absenta unui reper, fie el constient sau confuz