Literaturizare si distantare
 
Procedeele de fictionalizare inflientate de paradigmele mitului, basmului, fabulei sau desenelor animate sunt la urma urmei mai amuzante decât cele produse de tiparul literaturii sentimentale si moralizatoare. Aceasta din urmã, cu forme extreme naiv-vulgare în dialoguri si monologuri interioare – „în seara aceea blestematã, Tatiana si-a propus «sã taie gâtul pisicii». Nu mai putea continua cu viata de iad“ (Infractorul 28, 1992, 5)– e vizibil si în textele mai vechi; semne discrete de literaturã sunt, de altfel, perfectul simplu – „trase douã focuri“‚ „primi o telegramã din Slobozia“ – ori naratiunea din perspectiva personajului – „era gata sã plece în oras, când observã cã se opreste în apropierea gãrei o cãrutã tãrãneascã, cu doi tineri... “ („Fuga unui vizitiu cu fiica stãpânului sãu“, în Universul, 1904).
 
Literaturã de consum
 
Prelucrarea nuvelisticã a faptului divers produce o categorie de texte în care e usor de recunoscut, în idei si în limbaj, principiul ornãrii. Micile povestiri pe teme de accidente rutiere sau crime pasionale tind sã impunã un stil publicistic submediocru, de o perfectã platitudine, în care nici mãcar efectul de senzational nu reuseste sã se producã. O primã regulã, nescrisã, a acestor texte este cea a „înnobilãrii“ faptului sordid: relatarea unor bãtãi, betii si crime e reelaboratã în plan psihologic, publicistul reconstituind, în stil indirect liber sau prin dialog, o motivatie a faptelor nu neapãrat credibilã, dar obligatoriu pozitivã. Naratorul unui asemenea text se preface cã pleacã de la presupozitia cã toti oamenii sunt buni, validând-o prin implicarea persoanei I singular în lumea reprezentatã: „Îl cunoscusem pe Pepi…“, începe un articol intitulat „Sã mori lovit cu dragoste“ (GD 10, 1990, 3). Ingredientul cultural pare obligatoriu: „Îmi vorbise de istoria religiilor, de scriitori englezi, de vichingi“[1].
În stilul relatãrii faptului cvasi-senzational observãm corespondenta dintre pretentia înnobi