Oralitate: dialogul cu cititorii
 
Faptul ca presa româneasca de dupa decembrie 1989 a marcat o ruptura stilistica fata de „limba de lemn“ printr-o deschidere spectaculoasa fata de oralitatea familiara si chiar argotica e una dintre trasaturile sale fundamentale. Fenomenul nu e însa doar unul conjunctural si de reactie, ci reflecta statutul publicisticii contemporane de pretutindeni; relaxarea limbajului este de fapt un fenomen de sincronizare. Preferinta pentru limbajul popular si familiar deriva, în fond, din trasaturi specifice presei: în primul rând din nevoia de accesibilitate, de cordialitate, de apropiere de cititor – dar si din sentimentul actualitatii, al noutatii. Utilizarea elementelor familiar-argotice e un fapt de inovatie fata de un stil mai rigid, supus normelor limbii literare; noutatea exista însa chiar în interiorul comunicarii familiare, fata de formele în uz, prin permanenta reîmprospatare a expresiilor: semn de vivacitate, dinamism, inventivitate[1].
 
Adresarea directa
 
Stilul gazetariei autohtone pare sa ilustreze persistenta culturii orale, recurgând la formele discursului adresat: verbe si pronume la persoana a II-a, imperative, vocative, interogatii. Mungiu 1995: 210 remarca în treacat procedeul adresarii directe în presa româneasca, punându-l în legatura – în forma „chemarii la ordine“ – cu tipare ale propagandei totalitare; filiatia e posibila într-o faza initiala, dar modelul mi se pare a fi rezistat mai mult ca strategie populista, legata si de preferinta jurnalistica pentru oralitate.
Destul de raspândita e în primul rând adresarea catre cititor: nu doar în rubricile specializate, cu destinatar bine stabilit si cu o relatie speciala între emitator si destinatar (posta redactiei, sfaturi medicale sau sentimentale, horoscop etc.), în care e normala, ci în comentariile de actualitate. Strategiile – care presupun o atitudine familiar-didactica – vizeaza implicarea cititorului, dar într-un mod destul de naiv. Exemple pot fi identificate