Posteritatea artistica a lui Andreescu

Este greu de apreciat, numai pe baza lucrarilor executate în timpul sederii lui la Paris, unde l-ar fi condus pe Andreescu propriile cautari în domeniul picturii, daca ar fi avut ragazul sa lucreze mai mult decât cei 3 ani pe care-i mai avea de trait dupa sosirea lui în capitala Frantei. Bazati pe exemplul lui Grigorescu, cât si pe cel al pictorilor care l-au urmat, putem însa presupune ca nici Andreescu nu s-ar fi angajat pe calea investigarilor de ordin formal initiate de impresionisti. Exista mai multi factori care pledeaza în favoarea unei atari presupuneri. Mai întai constiinta – chiar daca difuza, puternica, totusi, la cei mai reprezentativi dintre pictorii români care i-au urmat lui Grigorescu si Andreescu – de a face parte dintr-o alta sfera de cultura, cu alte coordonate si alte idealuri spirituale si culturale. Era vorba, asadar, în primul rând, de o diferenta de “continut” a sensibilitatii, de o diferenta de mesaj artistic. Realitatile din tara lor nu ajunsesera a fi identice cu cele care erau atunci la ordinea zilei la Paris. Artistii francezi îsi puteau permite sa problematizeze arta, dar pentru Grigorescu si Andreescu o astfel de atitudine cu privire la arta le-ar fi parut, desigur, total nepotrivita în raport cu problemele ce confruntau în acel moment societatea si cultura româneasca. Se pare ca singura lor dorinta a fost aceea de-a se forma ca artisti, de-a se desavârsi profesional dupa exemplul celor mai seriosi pictori cu a caror arta simteau afinitati, pentru ca, întorsi acasa, sa poata dota cultura tarii lor cu o temelie solida si sigura. Nu trebuie sa se uite, de asemenea, ca ambii artisti – în special Andreescu – nu ajunsesera la Paris prin propriile lor mijloace materiale, ci ca erau stipendiati de persoane sau institutii în fata carora trebuiau sa-si justifice oricând activitatea prin opere prezentând cele mai bune garantii de seriozitate.
Poate ca în loc de a cauta motivari plauzibile de ordin conjun