RAFAEL

El a rezumat , ca si Giotto, un moment nepieritor. A reprezentat acel echilibru pe care Italia il cauta cu atata neliniste si care, data fiind ciocnirea patimasa a sensibilitatii si a inteligentelor, nu putea sa se realizeze prin multimea insasi. Nu poti sa nu faci o
apropiere intre aceste doua spirite. Rafael este, insa fara indoiala, impreuna cu Giotto, in istoria picturii, singurul care raspandeste in noi acea dulceata profunda, prin toate facultatile noastre de a gandi si de a simti. La drept vorbind , stiinta lui domina, el nu are forta directa care da decoratorului din Padova si din Assisi un ton mai viril, o candoare mai plina de voiosie, o credinta mai linistita in lucrurile pe care le povesteste pe ziduri. Dar nu stii, cand privesti sibilele sau frescele din Vatican, daca ai sub ochi eroi sau sfinti, martiri filosofi sau
venere, zei evrei sau zei pagani, simti doar ca sunt forme care se armonizeaza si se intrepatrund, culori ce se cheama intre ele si isi raspund, o unduire de
armonii care pare a nu avea nici inceput, nici sfarsit, care te strabate fara a intalni nici o o
impotrivire si nu-ti lasa decat puterea de a asculta cum se prelungeste in tine ecoul amintirii lor.
Ce vrea sa spuna si unde a vazut el imbinandu-se astfel tot cee ste gandire, tot ce este gingasie feminina si tot ce este forta masculine, tot ce este
certitudine a raselor care au simtit mult si credinta
sovaitoare a secolelor care vor sa stie? El a studiat, in mod distrat poate, ceea ce se facuse inaintea lui, ceea ce se facea in jurul lui, a parut ca abia se priveste lumea infinit profunda si multipla a miscarilor, a culorilor si a formelor, n-a ascultat zgomotele din preajma si n-a respirat parfumul florilor si al femeilor decat cu fervoarea nepasatoare a unei finite care isca , pe unde trece, armonia si catre care iubirea vine fara a fi chemata, le-a adunat pe toate in el ca intr-un centru sonor, fara a se
intreba prea mult de unde veneau toate, si toate, dupa ce s-au topit