Sondajele de opinie fac din ce in ce mai des subiectul unei dezbateri care ii are in prim-plan pe practicienii sondajelor si pe sociologi, in frunte cu Pierre Bourdieu. Sociologii, contestatari ai acuratetii sondajelor, cred ca acestea nu refelcta neaparat dorintele si nevoile opiniei publice, de vreme ce acest fenomen este un proces social care nu poate fi inteles printr-o metoda care nu face altceva decat sa contabilizeze opiniile individuale.
Pentru practicienii si aparatorii sondajelor, dezbaterea asupra masurarii opiniei publice se confunda cu ideea de democratie. Rezistenta criticilor s-ar baza astfel pe un spirit antidemocratic care neaga puterea individului in favoarea puterii pe care o au sociologii ca experti ai fenomenelor sociale.
André Tremblay evidentiaza ca elementele care fac subiectul dezbaterii asupra sondajelor pot fi intalnite si in Antichitate, la Aristotel si Platon. Aristotel credea ca parerea “celor multi” este un garant al intelepciunii colective. Adept al spiritului democratic, filozoful grec sustinea nevoia existentei unui punct de reper in judecata comuna a muritorilor, bazat pe rationalism instinctiv.
Platon, pe de alta parte, sustinator al elitismului, credea ca opinia “muritorilor” este lipsita de credibilitate pentru ca nu are la baza cunostintele expertilor si ale intelectualilor, optand si pentru un control al actiunii opiniilor pentru ca ele sa nu intervina in bunul mers al guvernarii.
Problema contestatarilor sondajului este ca acesta nu este un instrument adecvat pentru cunoasterea opiniei publice. Mai mult, Pierre Bourdieu este de parere ca opinia sondata nu este opinie publica si isi pune urmatoarea intrebare: opinia pe care o emitem in public este aceeasi opinie masurata de sondaje sau este vorba de alt fenomen? Sociologul canadian considera ca impostura sondajelor se sprijina pe trei elemente: nimeni nu are o opinie despre sau in orice problema; nu toate opiniile se valideaza; intrebarile puse nu sunt neaparat intrebarile p