Strategii ale limbajului in literatura
 
Diversitatea de limbaje a textelor literare merita desigur o cercetare aparte. Cele câteva fenomene selectate în cele ce urmeaza au doar meritul de a ilustra abilitatea lingvistica a unora din procedeele mai evidente, manifestate în poezia si în proza contemporana.
 
Ingambamentul
 
Exista în poezia româneasca moderna o adevarata traditie a performantei prozodice; în fiecare din fazele sale de evolutie se poate identifica cel putin o directie care tinde permanent catre experimentul formal[1]: exploreaza posibilitatile formelor fixe, încearca noi combinatii de ritmuri, construieste (adesea utilizând cu dezinvoltura numele proprii sau cuvintele straine) rime rare. Jocul formal se desfasoara si în spatiul pe care îl ofera raportul dintre schema ritmica si continuitatea sintactica a frazei – respectiv în domeniul ingambamentului. Funeriu 1980 adopta, distantându-se de descrierile clasice si de diferentele dintre ele, o definitie practica si usor de aplicat a ingambamentului („scindarea unui lant lexico-sintactic prin plasarea elementelor sale componente în versuri diferite“, p. 98); în acelasi timp, propunea o interesanta metoda de ierarhizare a tipurilor fenomenului, în functie de solidaritatea lingvistica a textului scindat („gradul de atractie gramaticala“) si de tipul de incongruenta dintre limitele propozitiei si cele ale versului. Îndrazneala inovatiei e mai mare si efectul mai spectaculos când sunt dezmembrate secvente neseparabile în limbajul obisnuit: de pilda, când finalul de vers segmenteaza forme verbale (lasând auxiliarul într-un vers si trimitând participiul în urmatorul), sau când desparte negatia sau pronumele reflexiv de verb, articolul antepus de substantivul sau. Exemple pentru asemenea „devieri“ se gasesc din plin, cum bine se stie, la Arghezi. În volumul citat, Funeriu amintea si de separarea elementelor componente ale unei locutiuni sau ale unui cuvânt compus. De fapt, în poezia româneasca s-a mers si mai de