TELEVIZIUNEA. COMUNICAREA AUDIO-VIZUALA
Televiziunea este mijlocul de comunicare de masa cu cel mai mare impact asupra societatii. Tehnic vorbind, este definita ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanta si apoi de recompunere a imaginilor. Inventata între cele 2 razboaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decât de la sfârsitul anilor 1940, în Statele Unite apoi si în Europa. Copil al radioului si al cinematografului, acest suport a cultivat în mod progresiv un limbaj care, original fiind, îi permite sa ocupe o pozitie importanta în sistemul mediatic. Atunci când îsi face aparitia, la începutul anilor 1930, ea suscita brusc uimirea primilor observatori fascinati de noua « teleprezenta » permisa de aceasta forma inedita de media. Este perceputa de analistii care îi poarta interes ca un remarcabil « mijloc documentar » ce mareste considerabil puterea informatiei data de radio, adaugând auzul vederii. Televiziunea functioneaza pe baza capacitatii seleniului de a transforma datorita radiatiilor de electroni (baleiaj), energia luminoasa în energie electrica si invers. Analiza imaginii se efectueaza cu ajutorul unei camere electronice, care converteste imaginea optica într-o imagine corespondenta. Pentru aceasta, un fascicol de electroni baleiaza în spatele unui ecran alcatuit dintr-o multitudine de puncte luminoase, dispuse pe 525 de linii care compun 25 de imagini (fotograme) pe secunda. Imaginea analizata este transformata într-un semnal electric ce va fi transmis prin radiodifuzie. La receptie, imaginea este reconstituita prin acelasi procedeu. Ecranul unui televizor e compus dintr-o multitudine de puncte fluorescente, excitate prin modularea semnalelor electrice, luminuozitatea fiind data de voltajul tubului catodic. Camera de luat vederi, care imita în buna masura ochiul omenesc, este aparatul principal în tehnica televiziunii. În esenta, o camera video serveste la captarea semnalelor luminoase, a radiatiilor electromagnetice cor
