Concesionarea


1.Generalitati privind gestionarea serviciilor publice

Ideea concesionarii unui bun public a fost prezenta înca din dreptul roman, însa fundamentele institutiei concesionarii pentru bunurile private se regasesc abia în Evul Mediu. Dupa caderea Imperiului Roman, se încetateneste obiceiul de a transforma folosinta pamântului în ceva perpetuu, bazat pe un contract si în schimbul unei rente, concesionarul avea doar posesiunea si folosinta, iar proprietarul originar putea pastra proprietatea bunului concesionat. Asupra acestor pamânturi guvernau concomitent doua drepturi perpetue ,si anume, dreptul proprietarului originar, care avea domeniul eminent, si dreptul concesionarului, care avea domeniul util.
Cu timpul, dreptul concesionarului capata forta, pe când cel al seniorului devine tot mai simbolic, începând sa fie uitat. Asa se explica de ce concesionarul apare, din punct de vedere al istoriei, treptat, ca singurul proprietar legitim, iar redeventa pe care trebuia sa o plateasca seniorului este o sarcina apasatoare si cei care primeau redeventa încep sa fie priviti ca niste paraziti sociali. În Evul Mediu, concesionarea bunurilor domeniului public era sursa de venituri pentru monarhi, mijloc al luptei politice si modalitate de rasplatire a loialitatii.
Concesionarea s-a extins astazi, nu se mai concesioneaza doar pamânturi, ci si alte bunuri, inclusiv servicii, care apartin fie statului, fie unitatilor administrativ-teritoriale ori institutiilor publice.
Serviciile publice ocupa un rol important în viata unei comunitati, de aceea se urmareste o cât mai buna administrare si valorificare a acestora.
Exista mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de catre o persoana publica ( stat, comunitati locale, institutii), fie de catre o persoana privata ( fizica sau juridica). Persoana publica poate gestiona un serviciu public fie în regie proprie, fie printr-o institutie specializata, iar persoanele private pot gestiona un serviciu public în ma