Contractul de concesiune


I. NOTIUNEA SI REGLEMENTAREA CONCESIUNII

Institutia concesiunii este complexa are multiple implicatii, atât în plan politico-statal, cât si social.
Natura sa juridica nu este usor de conturat, fiind definita drept o ocupare temporara a domeniului public, deci este o operatiune de înstrainare, caracterizata prin faptul ca este revocabila , rascumparabila si nu este perpetua.
Pierre Delvolve defineste concesiunea ca fiind “ o conventie prin care o persoana publica însarcineaza cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privata care asigura finantarea lucrarilor, exploatarea lor si care este remunerata din redeventele percepute de la usageri.”
Gilles Lebreton considera concesiunea serviciului public un act administrative prin care o persoana publica, numita concedent încredinteaza unei persoana privata, numita concesionar , gestiunea serviciului public pe riscul sau , recunoscându-i dreptul de a percepe redeventa de la beneficiarii serviciului.
În doctrina româneasca actuala , Antonie Iorgovan arata ca prin contractul de concesiune, o parte – cedentul – transmite altei parti – concesionarul – spre administrare rentabila , pe un termen determinat, în schimbul unei redevente, o activitate economica, un serviciu public, o subunitate productiva sau un teren proprietate de stat.
Concesionarea serviciilor publice reprezinta un mod prin care administratia armonizeaza interesul general al comunitatii locale cu interesul particular al operatorului serviciului public, persoana privata, în speta.
Concesiunea publica este o forma contractuala de exercitare a dreptului de proprietate publica.
Legea 219/1998 a concesiunii, contureaza conceptual de concesiune stipulând ca operatiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoana, numita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de explo