Imunitatea diplomatica



Principiul teritorialitatii – specific aplicarii normei juridice în spatiu – presupune ca pe teritoriul unui stat actioneaza numai jurisdictia acelui stat, reglementând conduita tutu-ror persoanelor aflate pe acel teritoriu, excluzând actiunea legilor altor state.

Aplicarea principiului teritorialitatii nu este absoluta, deoarece necesitatea mentinerii si dezvoltarii relatiilor cu alte state – a relatiilor internationale – impun admiterea unor exceptii de la acest principiu, derogari care se numesc „exceptii ale extrateri-torialitatii”.

Exceptiile de extrateritorialitate se stabilesc de regula prin tratate sau conventii bilaterale sau multilaterale dintre state, pe baza de reciprocitate sau se acorda în mod unilateral.

În conditiile în care în aplicarea exceptiilor de extrateritorialitate se tine seama de prin-cipiile dreptului international, de principiile egalitatii suverane a statelor, al recipro-citatii, al liberului consimtamânt, ele nu afecteaza principiul suveranitatii nationale. Dimpotriva, ele faciliteaza expansiunea relatiilor internationale.

Cele mai relevante si uzuale forme de exceptari sunt:
imunitatea diplomatica
statutul juridic al consulilor
regimul juridic al unor categorii de straini

Principiul imunitatii diplomatice este una dintrele cele mai vechi elemente ale relatiilor externe. De exemplu guvernele Greciei si Romei Antice acordau statut special solilor. Conceptul de baza a evoluat de-a lungul timpului, si a rezistat pâna în ziua de azi.
Ca materie al legii internationale, imunitatea diplomatica initial se baza pe obiceiul si practica judiciara internationala. În perioada de dupa al II-lea Razboi Mondial s-au încheiat o serie de conventii internationale, cele mai de seama fiind Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice din 1961 si Concentia de la Viena cu privire la relatiile consulare din 1963.

Aceste conventii au stabilit regulile de baza privind statutul diplomatic si statutul consular, si