Institutia arestarii preventive in dreptul comparat



Incepand cu anul 1990, procedura penala romana si-a redefinit coordonatele si orientarea, pentru a se pune de accord cu noile realitati social-politice, sub influenta dreptului procesual European. Cea mai profunda transformare a normelor procedurale penale s-a petrecut, fara indoiala, in domeniul masurilor preventive si, in special, a arestarii preventive.
Dupa ce decenii de-a randul masura arestarii preventive a fost luata in cursul urmaririi penale de catre chiar de organele de cercetare, ca urmare a modificarii dispozitiilor constitutionale in materie, precum si a Codului de procedura penala prin OUG 109/29 oct 2003, institutia arestarii preventive a suferit o transformare radicala, care o apropie foarte mult de reglementarile din tarile cu traditie democratica.
Astfel, in Republica Federala Germania instanta procedeaza, de regula, la luarea acestei masuri chiar in lipsa persoanei suspecte de comiterea unei infractiuni, la cererea procurorului sau din oficiu, cand circumstantele deosebite o impun. Competenta de solutionare cererii apartine unui judecator al Tribunalului districtului (Amtsgericht) unde s-a comis infractiunea sau in jurisdictia caruia se afla domiciliului acuzatului. Daca s-a dispus deja trimiterea in judecata, competenta apartine instantei de fond, intocmai ca in dreptul roman.
Dispozitiile art.121 din Codul federal de procedura penala indica in mod concret si in cazuri mult mai restranse decat cele prevazute in art.148 Cpp conditiile pentru emiterea unui mandat de arestare, si anume:(1) sa existe o suspiciune temeinica, bazata pe probe, ca persoana in cauza a comis o infractiune sau sa se constate ca acuzatul s-a sustras procesului sau se ascunde;(2)ca exista riscul ca acuzatul sa se sustraga procesului penal(anchetei sau judecatii);( 3)ori comportamentul acuzatului naste suspiciunea ca: va sustrage, degrada, distruge sau falsifica probele materiale; (4)va influenta in mod ilegal coacuzati