Notiunea de drept public si privat.

Separarea celor doua tipuri de drept este înca de la începuturile dreptului si cum era si normal, romanii au fost primii în a defini cele doua tipuri de drept: „publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent” care în traducere aproximativa ar fi ca: „dreptul public este atunci când el este în slujba imperiului roman, privat atunci când serveste interesele individului în parte”. Aceasta definitie este si astazi actuala deoarece face cea mai clara distinctie între cele doua ramuri în functie de interesele cui le apara si la cine se aplica: individul ca entitate de sine statatoare respectiv societatea, ansamblu de indivizi.
În decursul timpului diversi teoriticieni ai dreptului au încercat sa gaseasca alte criterii de delimitare a celor doua tipuri dar fara a avea rezultate satisfacatoare. Astfel diversele încercari au încercat sa delimiteze cele doua tipuri de drept în functie de subiectul la care se aplica o norma juridica: acest criteriu nu permite o delimitare precisa si fara confuzii deoarece de cele mai multe ori subiectul poate sa se intercaleze iar cel mai bun exemplu este proprietatea – personala, de stat sau a societatii (bun comun). Scoala engleza a încercat delimitarea celor doua tipuri pe baza unei delimitari a drepturilor de care se poate bucura individul: drepturi absolute sau drepturi relative. Nici aceasta idee nu are fundamente solide si nu este utilizata.
Cu toate ca definitia romana este înca actuala ea nu mai poate sa îsi pastreze rigiditatea deoarece la ora actuala statul nu mai actioneaza exclusiv ca persoana juridica de drept public si ca persoana juridica de drept privat.
Unul din cei mai mari teoriticieni români în domeniu, Paul Negulescu, în Tratatul sau de drept administrativ preciza ca împartirea romana este important sa fie mentinuta deoarece:
Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale dreptului public. El îsi bazeaza afirmat