Despre fericire



În stabilirea posibilatii, imposibilitatii sau a absurditatii atingerii idealului fericirii au purces filosofi, clerici si chiar oameni simpli înca de la “începuturi”. Afirmatia ca aceste “începuturi” coincid cu începuturile filosofiei ar fi o calomnie pentru ca nu se poate afirma ca, discutând despre fericire, discipolii lui Cristos o discutau din punct de vedere filosofic.
Este un termen care, chiar si in viziune filosofica, implica acceptiuni multiple si totalmente diferite. Nu se poate da o definitie exacta, pentru ca filosofia însasi este o stiinta relativa. Ceea ce însa este comun tuturor filosofilor privind fericirea este ca aceasta reprezinta un ideal urmarit, fara absolut nici o exceptie, de fiecare persoana in parte, fie începând cu cel mai înversunat pesimist pâna la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu pâna la cel mai învatat dintre filosofi.
Dar, este oare un ideal posibil sau însasi definitia de ideal ne opreste în a vedea fericirea ca pe o certitudine? Asta numai daca idealul este identificat cu absolutul, intangibil si el. Oare a tinde spre absolut, înseamna a tinde spre fericire, si indiferent de originea absolutului atingerea lui se va identifica iminent cu aceasta stare de beatitudine perfecta?
Ideal, absolut, perfectiune sunt termeni ce s-au cerut folositi în formularea întrebarilor si încercarilor de a defini fericirea. Fiecare dintre ei se identifica rând pe rând cu o imposibilitate. Ori asta nu face oare din fericirea însasi doar o himera pentru naivi? Îsi mai au macar rostul încercarile de a defini cai întortocheate si impregnate de absurditate pentru atingerea ei?
Raspunsul se cere a fi afirmativ nu în speranta unei atingeri întârziate a acestui ideal, ci pentru mentinerea puterii noastre de a continua sa traim în deplinatatea facultatilor noastre mintale. Închipuiti-va o lume în care toti sunt constienti ca fericirea este imposibil de atins, constienti de faptul ca este posibila doar atingerea u