Opozitia dintre determinismul dialectic si cel mecanicist în întelegerea libertatii


Orice cercetare a determinismului în fizica porneste de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesitatii absolute, a legilor de fier, a identitatii desavârsite dintre efect si cauza, a explicarii relatiilor dintre obiecte si a succesiunii starilor printr-o liniaritate perfecta sub actiunea unor cauze exclusiv exterioare. În evolutia gândirii fizice, teoria electromagnetismului a întarit ideea materialitatii relatiei cauzale prin reliefarea actiunii din aproape în aproape, iar teoria restrânsa a relativitatii a reliefat dependenta efectului de cauza. Ambele teorii ramân compatibile, cu tezele cauzalitatii liniare, a necesitatii în succesiune si în repetarea fenomenelor, teze sustinute de determinismul mecanic. Ideea necesitatii absolute în desfasurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinata începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidentia natura statistica a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevarat ca sub influenta gândirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese înca, staticitatea fenomenelor termodinamice a fost multa vreme interpretata ca rezultat al ignorantei umane, deci în spiritul materialismul metafizic, continuând sa domine speranta unei reductibilitati a comportamentului statistic la cel dinamic.
Lovitura de gratie în interiorul fizicii o primeste determinismul mecanic din partea fizicii microcosmului, în primul rând din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Câteva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice înca în primele decenii ale constituirii sale obligau la parasirea modelului determinist propriu fizicii clasice.
Astfel, în mecanica cuantica nu se mai putea determina concomitent, ca în cea clasica, viteza si pozitia obiectului în miscare. Relatia de nedeterminare, stabilita de Werner Heisenberg, reliefa deci limitele aplicab