Motto
“În ceea ce ne priveste,refuzam
sa ne lasam sfâsiati între teza si antiteza”

Sartre, “Fiinta si neantul”

Nu “Fiinta sau neantul”, ci “Fiinta si neantul”; conjunctia “si”, în locul disjunctiei “sau” , Sartre nu a dat expresie acelei alternative catastrofale sugerata de “sau”, ci unei posibile unitati: integrarea fiintei în neant si a neantului în fiinta. Asadar, Sartre, din moment ce crede în ascendentul fiintei asupra universului, sustine ca personalitatea umana este pura potentialitate, capabila sa decida ce exista.
Nu exista nici un fel de constrângeri fatale. Asupra mea nu actioneaza nici o constrângere, absenta libertatii mele nu poate fi imputata nici unei legi sau cauzalitati exterioare, supranaturala, implacabila. Doar eu ma pot îngradi. Sau, poate, ceilalti oameni, semenii mei, daca eu consimt prezentei, existentei lor în lumea mea. Realitatea, lumea îmi apartine fiindca numai eu pot decide ce e lumea; ce exista pentru mine e ceea ce vreau, nimic nu se poate impune vointei mele. Asadar, lumea e în mine,iar eu fiintez în ea nu mai mult decât sunt dispus sa accept. Tot ce exista, exista în mine (ceea ce doresc, ceea ce vreau, ceea ce consimt eu sa traiasca).
Nu mi se întâmpla decât prin mine, deci port întreaga responsabilitate. Aceasta era perspectiva pe care Sartre o oferea contemporanilor sai, sfâsiati între realitatea razboiului si nevoia de libertate.
Razboiul ? Nu exista decât în mâsura în care consimt sa fac parte din el. Curaj din partea lui sa afirme asta, într-o epoca în care numai pronuntarea cuvântului “libertate” capata un caracter subversiv. Istoria, razboiul nu sunt implacabile, sunt rezultatul unei constiinte, fie ea colectiva, deci umana, iar aceasta, actionând împotriva constiintei mele, este singura constrângere. Asadar, istoria nu este o realitate la care constiinta mea nu poate accede, ci este rezultatul felului de a gândi si actiona al unei epoci
Determinismului social, Sartre îi opune puterea constiintei individuale. Cum