În 1675, filosoful german G.W.Leibniz (1646-1716) era încredintat ca muzeele ar trebui sa combine interesul stiintific si expozitiile educative cu divertismentul de senzatie. "Muzeul" lui avea sa devina un parc sau târg expozitional, în care progresele stiintifice si inventiile practice sa fie prezentate si explicate pe întelesul tuturor. Din cauza gamei largi de oferte de divertisment, el reusea sa atraga publicul larg, inclusiv persoanele care nu erau fascinate de stiinta în mod obisnuit. Acestea nu erau adevarate muzee, dar în spatele fastului, oamenii de stiinta lucrau cu adevarat la colectiile si inventiile lor.
   S-ar putea afirma ca modelul de târg propus de Leibniz corespunde cu usurinta definitiei date de ICOM muzeului care colectioneaza, conserva, examineaza, arata si explica. Aceasta idee straveche de a îmbina divertismentul si colectiile ofera un raspuns tentant la problemele muzeelor din zilele noastre. Daca muzeele si-ar exploata valoarea recreativa, ar fi mai viabile din punct de vedere financiar si ar capta un public mai larg. Muzeele pot fi animate si senzationale, pastrându-si în acelasi timp statutul de institutie de cercetare stiintifica
Leibniz, e marele filosof german, si Clarke, cel mai mare teolog englez al generatiei sale si cel mai talentat exponent filosofic al conceptiei lui Newton. A fost o polemica renumita si aprinsa, care s-a desfasurat pe fundalul disputei dintre Leibniz si Newton asupra descoperirii calculului diferential, ca si asupra altor probleme controversate de matematica si fizica. Controversa a cuprins multe subiecte, teologice (de exemplu imensitatea si eternitatea divina si cunoasterea divina a lumii), metafizice (de exemplu spatiul si timpul, precum si intinderea sufletului) si fizice (de exemplu forta motrice si gravitatia). Ea s-a concentrat insa pe religia naturala, la care Leibniz si Clarke, la fel cu atatia altii dintre contemporanii lor, au asociat teologia, fizica si metafizica.  
 Pe masura publicarii scrierilor lui G.W. Leibniz (1646-1716), o intreprindere nedesavarsita pana acum nici macar in Germania, cititorul zilelor noastre este covarsit de personalitatea acestuia, un temerar deschizator de drumuri in mai toate domeniile abordate:teologie, filosofie, lingvistica, logica, matematica, stiintele naturii, drept, istorie, diplomatie. Spirit enciclopedic, precursor de forta al iluminismului german, Leibniz, chiar daca fondatorul si primul presedinte al Academiei de Stiinte din Berlin (1700), a evitat de la inceput o cariera universitara, la care l-ar fi indreptatit cu prisosinta preocuparile, preferand, dupa ani de peregrinari europene si contacte stranse cu cercurile rafinate ale stiintelor continentului, sa se retraga (din anul 1676) in functia de bibliotecar si consilier de curte al ducelui de Hanovra, Johann Friedrich (de Brunswick-Lueneburg), familie princiara pe care avea sa o slujeasca cu devotament pana la sfarsitul vietii (in 1678 devenea consilier aulic, iar din 1685 istoriograf al casei de Brunswick). Cu toate ca a raspuns consecvent angajamentelor princiare, Leibniz nu a abandonat ambitiile sale reformatoare din campul vast al stiintelor, reprezentand personalitatea-culme a intelectualismului rationalist, sistemul sau, asa-numita retea leibniziana, raspunzand nazuintei de depasire a clivajelor religioase si filosofice ale crestinismului. Beneficiind de o osatura logica si matematica, gandirea avea sa-i dea aripi in aproape orice avea sa intreprinda: a elaborat, in anul 1676, independent de Newton, calculul infinitezimal si a dezvoltat o simbolistica universala si eficace (notatii, consacrate astazi, ale calculului diferential si integral);a realizat un dispozitiv (masina) de multiplicare (inmultire);a examinat, alaturi de prelatul francez Jacques Benigne Bossuet, posibilitatea unei fuziuni bisericesti catolico-reformate;a completat cele trei legi ale logicii aristotelice cu principiul ratiunii suficiente, necesar verificarii adevarurilor faptice obtinute pe calea inductiei;a introdus in fizica notiunea de forta vie, ca masura a miscarii mecanice, diferita de cea de cantitate de miscare si premergatoare notiunii moderne de energie. Fizica sa dinamica a marcat o ruptura cu mecanismul cartezian, iar metafizica sa – ultim sistem clasic al Barocului, pluralista si avansand armonia prestabilita dintre corp si suflet, pe care o substituie reciprocitatii sau identitatii celor doua entitati – ofera explicatii la tot si la toate, cu un optimism rational : Dumnezeu, unitate (monada) suprema, calculeaza si permite existenta celei mai bune combinatii posibile a monadelor sau a acelor atomi spirituali din care este alcatuita realitatea.Cateva dintre studiile semnate de Leibniz in afara scrierilor sale principale – Disertatie metafizica (1686), Noi eseuri asupra intelectului omenesc (1704), Eseuri deteodicee (1710), Monadologia (1714) –, ca si parte a corespondentei...