Identitate si alteritate

Oamenii relationeaza între ei în diverse moduri. În timp ce unii produc fapte bune si înfaptuiesc dreptatea, altii, neglijând oamenii din jurul lor, savârsesc fapte ale caror consecinte constau în îngradirea libertatilor celuilalt sau, în cele mai crude situatii, în chiar distrugerea celuilalt. În aceasta situatie, multi dintre filosofi, cautând sa gaseasca esenta care se ascunde în spatele omului si a comportamentului acestuia, au reflectat asupra felului naturii umane (buna sau rea) si în functie de viziunea fiecaruia, au încercat sa descrie mecanismele care stau în spatele actiunilor umane.
Daca omul este bun de la natura si, în consecinta, îsi regleaza relatiile cu semenii identificându-se pe sine însusi la fel ca ceilalti (având o natura identica) atunci comportamentul sau va fi unul deschis catre celalalt, iar prosperitatea proprie nu va avea întâietate în dauna prosperitatii comune, a tuturor. Aceasta idee o gândeste si Jean-Jacques Rousseau atunci când crede ca natura l-a creat pe om bun si numai societatea i-a pervertit comportamentul într-unul negativ. Ce îi determina totusi pe oameni sa se comporte bine cu ceilalti o data ce societatea i-a înrait? Rousseau crede ca omul este înzestrat cu un principiu de dreptate si virtute, numit constiinta, care distinge între bine si rau si care venind din sentimentul natural al dreptatii îi determina pe acestia sa actioneze conform „luminii ratiunii”. Cele doua principii pe care Rousseau le pune la baza comportamentului uman sunt date de instinctul de autoconservare, prin care fiecare îsi doreste propria bunastare, si de suferinta pe care omul o simte în fata durerii celuilalt, identificându-se cu acesta. La Immanuel Kant acest principiu al idenfificarii cu celalalt ia forma imperativului categoric al ratiunii „actioneaza astfel încât maxima vointei tale sa poata servi oricând în acelasi timp ca principiu al unei legiferari universale”. Daca în filosofia lui Kant întrebarea principala este