Socrate, Platon si Aristotel




SOCRATE

Învatatura si activitatea sa non-conformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate (469-399 î.e.n.); dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin învatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida.
Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre învatatura lui o stim din relatarile, adesea divergente, ale lui Platon si Xenofon; încât cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din rândurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate prefera si el ca în locul unor probleme de stiinta sa dezbata problemele morale ale omului, supunând examenului ratiunii obiceiurile si institutiile. Asemenea sofistilor, sustinea ca „virtutea este stiinta”, deci poate fi învatata de oameni; în schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala. Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale nihilismului etic. Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe, dar carora el nu le gasea un fundament rational, sustinând ca o „voce interioara” îl împiedica de la ratiuni rele.
Însusindu-si si totodata spre a ilustra maxima scrisa pe frontispiciul templului din Delfi: „Cunoaste-te pe tine însuti”, Socrate învata ca scopul omului nu este acumularea unui mare numar de cunostinte, ci dragostea de întelepciune – „filozofia”. Aceasta virtute, care este stiinta despre bine si adevar, consta în efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi în propriul sau suflet ceea ce este, în însasi firea sa, valoare universala si eterna: Binele.
Binele deci consta într-o continua cautare a binelui; la fel Adevarul. Cautarea neîntrerupta a binelui si a adevarului da nastere comportamentelor juste si virtuoase. „Nimeni nu face raul în