Universitatea „Dunarea de Jos” Galati
Facultatea de Istorie si Filosofie
























Studenta:
Daniela Rosu IF-1




Anul Universitar
2004-2005
Spirit fara trup



Sufletul este definit ca fiind un principiu de viata, un sediu al ideilor si sentimentelor. Aceste doua sensuri se disting începând din Antichitatea ebraica, unde sufletul este organic si gânditor, si romana, unde cele doua forme ale sufletului sunt denumite animus si anima. Reducerea celui de al doilea sens la primul este proprie vitalismului, iar reducerea primului la cel de al doilea caracterizeaza spiritualismul. Problema uniunii sufletului si corpului a fost tratata de catre René Descartes, iar în ceea ce priveste problema imortalitatii sufletului o vom gasi dezvoltata, într-un mod exceptional, în dialogul lui Phaidon de catre Platon.
Platon extrage dovezile nemuririi din tripla relatie pe care o stabileste sufletul: ca principiu al gândirii, cu adevarul, ca principiu al miscarii, cu viata si ca principiu al virtutii, cu binele, acestea fiind cele trei idei fundamentale ale platonismului.
În ratiunea sa, sufletul ca principiu al gândirii, este nemuritor. Esenta pura a sufletului este ratiunea; esenta pura a obiectelor, adica Ideea. Adevarata cunoastere presupune identitatea inteligentei cu inteligibilul, este gândirea în sine gândind lucrurile în sine, si prin aceasta gândindu-se pe ea însasi. Acesta este idealul stiintei, însa nu poate fi realizat decât într-un mod imperfect deoarece atâta vreme cât ratiunea omului este legata de trup, aceasta nu va putea niciodata sa intre într-o uniune deplina cu ratiunea lui Dumnezeu. Din acest motiv, adevaratul filosof învata sa moara, în fata mortii nefiind înspaimântat, întrucât aceasta este începutul adevaratei vieti.
Ca principiu al miscarii, sufletul este nemuritor in activitatea sa. Prezenta neîncetata a sufletului se arata tocmai prin efectul sau neîncetat, miscarea, deoarece sufletul confera existenta lucrurilor prin miscarea pe care o