a)Ochiul omenesc, ca aparat optic:
Din punct de vedere anatomic, ochiul este, dupa cum se stie, un organ deosebit de complex, servind la transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor în senzatii vizuale. Privind însa numai din punctul de vedere al opticii geometrice, el constituie un sistem optic format din trei medii transparente: umoarea apoasa, cristalinul si umoarea sticloasa (sau vitroasa):
Aceastea se gasesc în interiorul globului ocular, marginit în exterior de o membrana rezistenta, numita sclerotica. Sclerotica este opaca peste tot, exceptând o portiune din fata, care este transparenta si de forma sferica, numita corneea transparenta. Lumina patrunde în ochi prin cornee, strabate cele trei medii transparente si cade pe retina, unde se formeaza o imagine reala si rasturnata a obiectelor privite. Fluxul luminos este reglat automat prin actiunea involuntara (reflexa) a irisului. Aceasta este o membrana (ai carei pigmenti dau “culoarea ochilor”) perforata în centru printr-o deschidere circulara, de diametrul variabil, numita pupila. La lumina prea intensa, irisul îsi mareste pupila, penru a proteja retina, iar la lumina prea slaba, irisul îsi mareste pupila pentru a mari iluminarea imaginilor de pe retina. Retina este o membrana subtire, alcatuita din prelungirile nervului optic si continând un numar mare de celule senzationale, care percep lumina, numite conuri si bastonase. Conurile sunt celule specializate în perceperea luminii de intensitate slaba, fiind practic incapabile sa distinga culorile. Ochiul omenesc contine aproximativ 7 milioane conuri si 130 milioane bastonase, foarte neuniform raspândite. Conurile ocupa mai ales partea centrala a retinei, în timp ce densitatea bastonaselor creste spre periferie. În partea centrala, putin mai sus de axa optica, exista o regiune numita pata galbena (macula lutea) în mijlocul careia se afla o mica adancitura – foveea centralis – populata exclusiv de conuri, în numar de 13000 – 15000. Sub actiunea involuntara a unor muschi speciali ai ochilului, globul ocular sufera miscari de rotatie în orbita sa, astfel încât imaginea sa se formeze totdeauna în regiunea petei galbene, cea mai importanta regiune fotosensibila a ochiului.
Cristalinul are forma unei lentile nesimetric biconvexe si poate fi mai bombat sau mai putin bombat sub actiunea reflexa a muschilor ciliari, modificandu-si astfel convergenta, încat imaginea sa cada pa retina. El are o structura stratificata, prezentand spre margine indicele de refractie de aproximativ 1,38 , iar în interior de aproximativ 1,41.
Acomodarea. Un ochi normal, aflat în stare de repaus, are focarul situat pe retina. Din aceasta cauza, pentru obiectele situatea la infinit (practic, la distante mai mari decat circa 15 m) ochiul formeaza imaginile pe retina fara nici un efort de modificare a cristalinului.
Apropiind obiectul, cristalinul se bombeaza sub actiunea muschilor ciliari, asa fel încât imaginea sa ramâna tot pe retina. Fenomenul se numeste acomodare. Cristalinul însa nu se poate bomba oricat si de aceea obiectul poate fi adus doar pâna la o anumita distanta minima – distanta minima de vedere – sub care ochiul nu mai poate forma imaginea pe retina. Acomodarea ochiului este deci posibila în tre un punct aflat la o distanta maxima (punctul remotum), care, pentru ochiul normal este la infinit (practic, peste 15 m) si un punct aflat la o distanta minima (punctul proximum), care pentru ochiul normal este de 10–15 cm la tineri si aproximativ 25 cm la adulti. În mod normal, ochiul vede cel mai bine, putând distinge cele mai multe detalii, la o distanta mai mare decât distanta minima de vedere si anume la aproximativ 25 cm, numita distanta vederii optime.
Defecte de convergenta ale ochiului:
Ochiul miop este mai alungit decat cel normal, astfel ca focarul sau se afla în fata retinei. Cu alte cuvinte imaginile obiectelor în departate (situate la infinit) nu se formeaza pe retina, ci în fata ei. Prin bombarea cristalinului situatia nu se îmbunatateste, deoarece aceste imagini nu se duc pe retina, ci se îndeparteaza de ea. Obiectul trebuie apropiat pâna la o anumita distanta (câtiva metrii, în functie de gradul de miopie) pentru ca imaginea sa se formeze pe retina cu ochiul neacomodat.
Apropiind mai mult obiectul, ochiul poate pastra, prin acomodare, imaginea pe retina, pâna la o distanta minima de circa 5 cm. Ociul miop are asadar atât punctul remotum cat si cel proximum mai apropiate decat ochiul normal.
El nu poate vedea clar obiecte mai departate decat punctul sau remotum. Defectul se corecteaza cu ochelari alcatuiti din lentile divergente, construite astfel încât focarul lor (virtual) sa se afle în punctul remotum ol ochiului miop.
Ochiul hipermetrop este mai “turtit” decât ochiul normal, astfel încât focarul sau se afla în spatele retinei. Cu alte cuvinte, în starea relaxata ...