EVOLUTIA STIINTEI DE-A LUNGUL TIMPULUI

De obicei se afirma ca astronomia este una din cele mai vechi stiinte. Cercetari relative recente considera ca inceputul astronomiei pare sa fi avut loc in negura preistoriei, in perioada aparitiei lui “homo sapiens”. S-au gasit o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii care se crede ca dateaza inca din anul 35 000 i.e.n.
Date mai sigure, bazate pe inscrisuri, avem din epoca marilor civilizatii indo-europene, in special al civilizatiei antice grecesti. Unul dintre cei mai reprezentativi filozofi este Pitagora (560 – 500 i.e.n) care denumeste cerul COSMOS si declara ca Pamantul are forma sferica. Parmenide din Eleea (540 – 450 i.e.n.) sustine si el teoria sfericitatii Pamantului, dar mai afirma si ca “Luna miscandu-se in jurul Pamantului ilumineaza noptile cu o lumina imprumutata”.
Viziuni si conceptii aproape de realitate a sustinut si Democrit din Abdera (460 – 360 i.e.n.), care nu numai ca a preconizat existenta atomilor, dar a si interpretat correct aspectul albicios al Caii Lactee, prin prezenta a nenumarate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat dupa circa 2000 de ani prin primele observatii telescopice ale lui Galilei.
Aristotel (384 – 322 i.e.n) considera ca acele corpuri care sunt mai grele cad mai repede decat cele usoare, aceasta idée ramanand valabila pana in secolul al XVI-lea.
Elev al lui Straton din Lampsakos, Aristarchus din Samos (310 – 230 i.e.n) incearca sa determine distantele pana la Luna si Soare. In ceea ce priveste conceptia cosmologica a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pamant a unei miscari combinate.
Hiparchus din Niceea (190 – 125 i.e.n) este considerat cel mai mare astronom al antichitatii grecesti. El ajunge la o foarte exacta apreciere a lungimii anului si contribuie la alcatuirea unui catalog de stele.
Potrivit lui Ptolomeu (90 – 168 i.e.n), Pamantul se afla in centrul sistemului