Fortele de frecare

Sa consideram un corp care aluneca pe suprafata altui corp.
Cele doua suprafete in contact, oricat de bine ar fi lustruite mai au inca asperitati pe care, chiar daca nu le vedem cu ochiul liber la putem vedea la microscop.
Asperitatile acestea constituie tot atatea piedici si corpul, daca nu este in stare sa le sara, sa le rupa, sa le indoie, va ramane in repaus. Alunecarea intampina deci o forta de opunere, pe care o numim frecare si forta tangentiala minima, in stare sa scoata corpul din repaus este, evident egala si opusa ca sens acestei frecari.
Forta de frecare actioneaza tangential si se opune alunecarii unui corp, pe o suprafata data.
Este de asemenea evident ca, atata vreme cat forta de frecare este exact compensata de forta exterioara aplicata, corpul nu se mai poate misca decat uniform, o data scos din repaus.
Daca forta exterioara depaseste frecarea, diferenta lor va servi ca sa accelereze miscarea.
Legile frecarii pot fi cercetate cu dispozitivul experimental din fig.1(Anexa1) unde o sanie de greutate cunoscuta poate sa alunece pe un plan inclinat.
Daca marim treptat inclinatia planului, pana cand sania se misca uniform la vale, realizam conditia ca forta tangentiala Ft, care apare prin descompunerea greutatii proprii a corpului, sa fie egala cu forta opusa de frecare F.
Pe de alta parte, corpul apasa pe plan cu forta normala Fn si din figura (fig. 1 Anexa1) se vede imediat ca raportul dintre intensitatile fortei de frecare si fortei normale este :
F=tg( .
Fn
El poate fi determinat prin masurarea directa a unghiului de inclinatie.
Expresia ne arata ca acest raport nu depinde nici de greutatea corpului care aluneca, nici de marimea suprafetelor de contact, insa depinde de natura si de gradul de slefuire ale acestor suprafete.
Pentru toate suprafetele de aceeasi natura si cu acelasi grad de slefuire, raportul constant F=(=tg( reprezinta, prin definitie, coeficientul d