Aspecte geografice
ale asezarilor umane
În decursul devenirii sale istorice omul si-a creat un mediu artificial pentru a se feri de o natura când darnica, când ostila-locuinta. Prin grupare ateritoriala a mai multor locuinte si realizarea unui mod de covietuire sociala specific au rezultat asezarile umane. Ele au cunoscut în evolutia lor perioade de declin si de înflorire, unele au disparut iar altele s-au pastrat pâna în zilele noastre. Ele împodobesc astazi suprafata Terrei aidoma unei imense constelatii de pe bolta cereasca, unele având o “stralucire” puternica, altele abia “licarind”, minuscule între cei doi poli ai planetei. Asezarile pot fi permanente si temporare, cu o larga arie de raspândire geografica.
Asezarile permanente sunt cuprinse între 83o latitudine nordica (Siorapaluk - localitate din Groenlanda) si 55o latitudine sudica (Ushuaia în Chile). În ce priveste raspândirea pe verticala întâlnim asezari amplasate sub nivelul marii (Ierihon – Iordania la 250 m sub 0) si pâna peste 5000 m (Chupiquina în Chile – 5600 m, Arash în Tibet – 5320 m).
Asezarile umane se împart în doua mari categorii: sate si orase. Între ele exista o serie de asemanari, dar mai cu seama deosebiri. Satul se deosebeste de oras în principal prin urmatoarele elemente:
- are în general o populatie mai putin numeroasa.
- gradul de dotare cu unitati edilitar- sociale, culturale si de învatamânt a satului comparativ cu orasul este mai scazut.
- fizionomia specifica a satului data de o structura în general mai putin compacta a locuintelor în vatra, predominarea imobilelor cu un singur nivel si retea de drumuri de categorie slaba si mediocra. Populatia satului este ocupata preponderent în activitati primare, pe când orasului îi sunt specifice activitatile secundare si cele tertiare.
Orasul este o forma de organizare, înzestrare si utilizare a unui teritoriu în scopul concentrarii, transformarii si redistribuirii produselor necesare întretinerii, recreerii si progresului unei populatii de pe teriorii diferite ca întindere (de la zona imediat înconjuratoare pâna la întregul glob). El se înscrie în peisaj prin cladiri, retea de drumuri etc. si presupune o asociere teritoriala si corelatie functionala între un nucleu central (aglomeratia) si un spatiu înconjurator de întindere variabila, de la caz la caz si de la epoca la epoca. Odata cu concentrarea mai accentuata de bunuri (materii prime, preoduse fabricate si semifabricate, forta de munca, mijloace de întretinere, bunuri spirituale etc.) începe de obicei functia urbana. Trebuie subliniata pe aceasta cale importanta pozitiei geografice în alegerea locurilor de concentrare urbana. Componentele teritoriale ale orasului sunt: vatra – suprafata cuprinsa în linia de contur a zonei cladirilor de locuit; intravilanul – suprafata afectata constructiilor, înglobând toate zonele functionale ale orasului mai putin teritoriul agricol; extravilanul – restul suprafetelor din perimetrul administrativ al orasului.
Formele de concentrare urbana
Orasele în evolutia lor cunosc o permanenta extensiune teritoriala si remodelare intensa. Datorita acestor fenomene dinamice prin extensiune nu rezulta lipsa orasului, ci dimpotriva întâlnim pe suprafata globului zone continuu urbanizate alaturi de aparitia insulara a orasului ori absenta lui. Formele de evolutie si concentrare urbana sunt diferite de la epoca la alta si de la o regiune la alta. Ele difera atât ca geneza cât si ca marime. În functie de aceste doua elemente deosebim urmatoarele forme de concentrare urbana: aglomeratiile, conurbatiile si megalopolisurile.
Aglomeratia. În cazul aglomeratiei realitatea urban-geografica se compune din orasul propriu-zis si un teritoriu care “suporta” influentele directe ale acestuia, constituind împreuna aglomeratia urbana. Ea este o întruchipare a difuziunii treptate a spatiului urbanizat care porneste de la un nucleu central, limitele sale modificându-se mereu.
Universitatea Berkley a adoptat pentru definirea aglomeratiei unele criterii statistice. Astfel avem de a face cu o aglomeratie atunci când exista o grupare de cel putin 100.000 de locuitori cuprinzând un oras de cel putin 50.000 de locuitori, la care se adauga diviziunile
-2-
administrative alaturate prezentând caractere asemanatoare si, mai ales, în care peste 65% din populatie exercita activitati neagricole.În asemenea cazuri populatia aglomeratiei poate depasi de 8 sau chiar 20 de ori populatia orasului propriu-zis (Bruxelles si Charleroi în Belgia). Definirea depinde de relatiile cu nucleul central, distingându-se astfel mai multe zone în cuprinsul aglomeratiei.
1. zona aglomerata propriu-zisa, care înglobeaza comunele limitrofe legate între ele prin continuitatea zonei urbane (si pe care o consideram de obicei oras);
2. zona de întrepatrundere, careia fara a exista o continuitate a constructiilor, activitatile urbane îi dau un caracter com...