Ecosistemele lacurilor alpine


Lacul constituie formatiunea cea mai stabilã de ape stãtãtoare. Întinderea si adâncimea lui îi conferã un oarecare grad de dezvoltare de sine stãtãtor. Sub raport biologic, în lac se disting cel putin douã zone, si anume: zona litoralã, acoperitã de vegetatie de mal si subacvaticã, denumitã si zonã trofogenã sau foticã.
Zona profundã, lipsitã de luminã, acoperitã de mâl la fund, în care trãiesc numeroase bacterii, denumitã adesea si zona trofoliticã sau afoticã, cu animale care consumã materia organicã produsã în zona superioarã – hipolimnion.
Între aceste zone existã o pãturã de apã de o grosime mai micã –metalimnion în care saltul termic este foarte brusc si care dã zonei de adâncime o constantã a conditiilor de mediu destul de mare.
Dupã definitia clasicã a lacurilor, în tara noastrã numai câteva bazine intrã în aceastã categorie: Snagov; Bucura; Sf. Ana. Restul bazinelor sunt prea putin adânci si nu au o zonã profundalã, astfel cã intrã mai mult în categoria bãltilor permanente.
Apele de la noi au un continut de sãruri care variazã în general invers proportional cu înãltimea la care se gãsesc.
Evaporarea apei de la suprafata lacului depinde atât de situarea geograficã a bazinului; de altitudinea la care se gãseste,cât si de o serie de factori locali.Dar în general si în tara noastrã procesul de evaporatie se încadreazã în legea generalã privind diminuarea scãderii


nivelului de apã prin evaporatie odatã cu cresterea înãltimii lacului.
Se observã însã cã lacurile din vestul tãrii, cele care sunt mai supuse regimului oceanic,au o evaporatie mai micã de la înãltimea de cca.1500m în jos, decât lacurile din estul tãrii,care sunt supuse regimului continental.
Nivelul apelor depinde si de aportul celor care se varsã în lac. Acest lucru este evident mai ales în cazul bãltilor Dunãrii.
Lacurile alpine sunt cele situate la înãltimi de peste 1500m. La noi unele au origine glaciarã, altele s-au format în urma unor alunecãri d