Istoria Pamantului


Cercetatorii care au reconstituit istoria Pamatului au fost nevoiti sa înceapa fara „calendar” sau „ceas” geologic. Sarcina lor seamana cu cea a reconstituirii unui arbore genealogic din fotografii anonime; asemanarea persoanelor, coafurile si moda ne dau indicii despre relatiile de rudenie si cronologie, daraceste indicii pot fi inselatoare. Descoperirea trecutului îndepartat al Pamantului si stabilirea cronologiei sale s-au realiza doar in ultimii 200 de ani. Acum, datorita datarii radiometrice, dispunem de stabilirea exacta a formarii unor roci. Stim ca Pamantul are o vechime de 4,6 miliarde de ani.

Teoria evolutiei, apartinand naturalistului englez Charles Darwin (1809-1882), a tinut foarte putin seama de amprentele fosilelor din cauza imperfectiunii sale si a lipsei unei scari geologice. Calculul sau stabilea o perioada exagerata pentru Tertiar, de 300 de milioane de ani in loc de 65 de milioane de ani.












Un Pamant de 6000 de ani

In timpul secolelor XVII si XVIII, încercarile de a determina varsta Pamantului foloseau doar tehnicile de datare disponibile atunci – documente istorice, sistemul calendaristic si astronomia. Chiar si cei mai mari filozofi si matematicieni, cum ar fi Isaac Newton, credeau ca istoria umanitatii se petrecuse cam in aceeasi perioada de timp, simultan cu istoria Pamantului. In 1650, James Ussher, episcop de Armagh in Irlanda, a fixat anul 4004 i.e.n ca data a originii Pamantului, dupa cronologia biblica. Aceasta vârsta a Pamantului a fost in general acceptata timp de aproape 200 de ani.

Straturile

Cel mai vechi in stabilirea unei scari geologice s-a axat pe examinarea straturilor sedimentare, straturi de roci formate prin depozitarea sau sedimentarea particulelor aduse la locul de sedimentare de catre ape sau vânt. In 1669 filozoful si fizicianul Nicolaus Steno a formulat „legea superpozitiei”. Aceasta lege stabilea ca, drept consencinta a straturilor sedimentare, straturile de pe fund