Luna- astrul noptii

Istoria cunoasterii

Fara îndoiala, înca din zorii antropogenezei cerul a nedumerit, a nelinistit si de ce nu, a încântat. Cerul în sine, cu miliardele lui de stele, dar mai ales Soarele si Luna, care au intrat în viata omului prin mit si simbol, printr-o arzatoare dorinta de a le sti rostul si de a le si apropia. Mai aproape de noi, „astrul noptii” avea sa fie primul corp ceresc pe care geniul uman a reusit sa-l cucereasca chiar la el acasa, devenind, în viitor, si rampa de lansare spre lumina infinita a Cosmosului.
Primele relatari despre Luna apartin literaturii de fabulatie, începuturile de fapt ale genului „science fiction” si anume cartea „Istorie adevarata” a lui Lucian din Samosata (Siria de astazi), scriitor care a trait în secolul II e.n. Luna nu apare aici decât ca fundal pe care ajunge autorul cu un grup de pamânteni si unde selenarii erau în razboi cu navalitorii din Soare. Cu 14 secole mai târziu se scrie o a doua carte stiintifico-fantastica, în obiectiv fiind, de asemenea, Luna. De data aceasta autorul ei este un astronom si anume Johanes Kepler (1571-1630) cel care în 1609 reusise sa stabileasca legile de miscare a planetelor si în special faptul ca deplasarea lor nu se face dupa cercuri cum presupusese Copernic, ci dupa elipse.Om de stiinta fiind, cartea lui Kepler, intitulata „Somnium” („Un vis”), ofera de data aceasta, cu anticipatie, o serie de date exacte nu numai asupra Lunii dar chiar si asupra dificultatilor zborurilor extraterestre. Sunt interesante în acest sens intuitiile marelui astronom privind rigorile climatice ale Lunii, date de diferentele mari de temperatura dintre zi si noapte, lipsa atmosferei în spatiul de dincolo de Pamânt, precum si fenomenele de suprasolicitare si imponderabilitate resimtite de calatori în timpul zborurilor. Apoi Galileo Galilei(1564-1642), care inventase luneta îsi apropiase Luna, pe care observase deja munti, mari si vai, apropiate ca forma de relieful terestru.
O figura importanta a