Pescuit la 10.000 de metri



A profitat oare oceanografia clasica de recentele progrese ale tehnicii? Prea putin, si numai in ultimii ani.
Motivele banesti au franat evolutia acestei stiinte. O expeditie oceanografica reprezinta intr-adevar cheltuieli enorme: o nava imobilizata luni de zile, daca nu chiar ani, echiparea cu totul speciala a acestei nave cu aparatura costisitoare si cu personal numeros, caruia trebuie sa i se asigure salariul, caci pentru o sedere atat de indelungata pe mare nu mai poate fi vorba de amatorism.
Astfel, dupa expeditia printului Albert al Danemarcei, in 1901, progresele au fost foarte incete. Asa se explica de ce recordul de dragaj stabilit de el la 6035m a ramas aproape o jumatate de secol in picioare – jumatate de secol in care atatea performante, in atat de multe domenii, au impins inainte limitele cunoasterii omenesti.
Astfel, inca o data trebuie sa constatam ca, in ce priveste cunoasterea marii, am ramas in urma, ca universul nostru terestru nu stie aproape nimic despre universul marin.
Cele mai mari progrese au fost obtinute desigur prin metodele de sondaj care au beneficiat de procedeele submarine prin ultrasunete, puse la punct in timpul celor doua razboaie. Exact in acelasi fel in care se poate evalua distanta care ne desparte de o faleza, masurand timpul in care un strigat scurt ajunge la ea si se reintoarce – prin ecou – tot astfel ultrasunetele – care se propaga foarte bine in apa – intr-un fascicol vertical, lovesc fundul apei si apoi se ridica la suprafata. Astazi este posibil un sondaj continuu. Astazi vedem denivelarile fundului submarin desenandu-se intr-o curba mai mult sau mai putin sinuoasa pe ruloul unui aparat inregistrator. Astfel au putut fi intocmite harti mai putin imprecise decat hartile batimetrice anterioare, pe care curbele de nivel erau desenate si apreciate intre reperele otinute prin sondaje, prin forta lucrurilor, in numar foarte restrans.
Progresul nu sta numai in continuitatea sondajului, ci si in p