Batalia de la Pharsalus

O încercare de rezolvare a crizei interne a statului sclavagist roman de la mijlocul secolului I î.e.n. a fost formarea triumviratului: Pompei, Crassus, Cezar.
Ales consul, Cezar trebuie sa mearga împotriva helvetilor, pe care-i înfrânge în anul 58 (în acelasi an el învinge un trib german condus de Ariovistus), iar în 57 cucereste Belgia. În anul 56, Imperiul roman este împartit, pentru cinci ani, între Cezar, care primeste Galia, Pompei – cele doua provincii spaniole, si Crassus – Siria. Crassus, batrân si exilat, visa sa ocupe regatul part, Bactria si India si sa ajunga la, ceea ce se considera atunci, capatul lumii. În anul 53, Crassus intra în campanie, traverseaza Tigrul, este încercuit de Surenas la Carrhae si armata lui este distrusa. Din 40000 de oameni câti avea, 20000 au fost ucisi iar 10000 facuti prizonieri. Acesta este cel mai mare dezastru suferit de Roma dupa Cannae.
În anul 52, galii se rascoala. Cezar întreprinde o noua campanie în Galia, care se încheie cu asediul Alesiei si cu capturarea lui Vercingetorix, seful rascoalei.
Disparitia lui Crassus punea problema delicata a împartirii puterii între Cezar si Pompei. Cezar avea o pozitie strategica avantajoasa, pentru ca, prin stapânirea Galiei, se afla între Italia si Spania stapânita de Pompei. Dupa moarte lui Crassus, influenta lui Pompei creste prin aceea ca o parte din legiunile aflate în rasarit îi erau devotate.
Supunerea Galiei rastoarna raportul de forte în favoarea lui Cezar. Victoriile îi atrag simpatiile poporului roman, iar Galia îi ofera posibilitatea recrutarii unor trupe valoroase. Dar senatul se teme firea autoritara a lui Cezar si îl prefera pe Pompei, care este mai putin energic. Disproportia de forte era în favoarea senatului si a lui Pompei, care aveau opt legiuni în Spania, doua în Italia, plus legiunile din Macedonia, Siria si Africa. În 26 noiembrie, 50 î.e.n., când Cezar se hotaraste sa porneasca împotriva Romei n