Congresul de la Viena si Sfanta Alianta
Din cele mai vechi timpuri, diplomatia - in formele ei clasice, „deschisa“ si „secreta“ - a fost si continua sa fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare si realizare a politicii externe a statelor. Marii imparati ai Romei - Augustus, Vespasianus, Antonius Pius, Marcus Aurelius si Pertinax, ca si Claudius, Nero, Othon, Vitelius, Commodus, Heliogabal si Caracalla -, regii Angliei si Frantei, imparatii, tarii Rusiei, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru: a. cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor si b. elaborarea sau adaptarea propriilor orientari de politica externa, in scopul apararii intereselor proprii cu o eficienta sporita in concertul continental si mondial.
Natiunile lumii au cunoscut momente de confruntare si colaborare, de batalii militare si relatii pasnice, de unitate si dezbinare. Ce rol au avut diplomatia si diplomatii in aceste evolutii?
Europa si lumea s-au schimbat in multe privinte; s-au incheiat si desfacut aliante; s-au intocmit, semnat si parafat acorduri si tratate; s-au convenit intelegeri si s-au instituit forme de cooperare, care - nu de putine ori - au fost incalcate; s-au stabilit si „s-au rupt“ relatii diplomatice si consulare...
Continua diplomatia sa joace un rol important in aceste evolutii? Au dreptul popoarele sa cunoasca menirea acestei institutii, cu luminile si umbrele ei? Evident ca da.
La unele dintre aceste intrebari vom raspunde in continuarea analizelor gazduite de Lumea Magazin.
„Diplomatia clasica“ in viziunea Congresului de la Viena
Charles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomati ai Frantei si ai lumii, a avut un rol important in conturarea si adoptarea hotararilor Congresului de la Viena (1814-1815). Intre altele, Congresul a contribuit la cristalizarea unor forme stabile si a unor reguli ce caracterizeaza „diplomatia clasica“: 1. autonomia; 2. caracterul secret; 3. relatiile specifice ale „elitei alcatuitoare“. Congresul de la Viena - avea sa observe mai tarziu Nicolae Titulescu - are meritul de a fi recunoscut „cele doua ipostaze ale diplomatiei clasice, cea deschisa si cea secreta“.
Karl W. Deutsch observa ca „dintotdeauna diplomatia deschisa s-a imbinat cu diplomatia secreta“, adesea trimisii diplomatici avand de transmis: 1. atat un mesaj public; 2. cat si unul confidential (External Involvement in Internal War)
Dar, dincolo de mesajele confidentiale, diplomatii au un rol activ in convorbirile diplomatice, in cursul carora „argumentele specifice“ (in multe cazuri, confidentiale) au avut si continua sa aiba un rol important in a. sugerarea solutiilor si b. convenirea acestor solutii cu partenerul sau partenerii diplomatici.
Diplomatia misiunilor speciale
De multe ori s-au formulat intrebarile: „De ce se pune un accent atat de mare pe protectia diplomatilor?“ „Cum se explica faptul ca toate partile sunt de acord ca trimisii diplomatici sa se bucure de imunitate?“
Raspunsul la aceste intrebari il gasim chiar in primele analize diplomatice, toti cercetatorii fiind de acord ca „diplomatii trebuie sa se bucure de cea mai deplina protectie“ pentru ca „ei indeplinesc misiuni de maxim interes, care - in multe cazuri - au un caracter special“. Varo atragea atentia ca obiceiul ca „persoana ambasadorilor sa fie inviolabila“ serveste increderii reciproce si bunei convietuiri a popoarelor (De lingua latina, Cartea a III-a, Nonius Marcellus, XII), iar Marcus Tullius Cicero sublinia ca dreptul la protectia diplomatilor este „intarit prin sprijin divin si uman, drept... atat de sfant si de venerabil, incat sa fie pastrat neatins nu numai intre drepturile aliatilor, ci si in mijlocul armelor dusmanilor“ (De Res publica, XVI, 34).
Misiunile speciale se refera la: 1. informarea cat mai completa privind problemele politice, economice si sociale din propria tara, la nivelurile cele mai inalte din tara de reprezentare; 2. comunicarea unor date de interes oficialitatilor din tara care i-a incredintat misiunea diplomatica; 3. indeplinirea altor insarcinari, potrivit instructiunilor transmise de tara trimitatoare etc.
Evolutii caracteristice in ultimii ani in practica diplomatica
Daca inainte si dupa Congresul de la Viena, multa vreme „diplomatia clasica“ a avut ca o componenta importanta diplomatia secreta, in zilele noastre „elementul dominant il constituie diplomatia deschisa, discutiile directe dintre partenerii din diferite tari“, in spirit de conlucrare si respect reciproc.
Pe de alta parte, daca in trecut - inclusiv in perioada razboiului rece - „preocuparea majora o reprezenta problematica generata de relatiile de confruntare politica si militara“, in prezent „interesul cel mai mare i...