Constitutia din 1923


Consolidarea unitatii nationale reclama adoptarea României cu o noua Constitutie. Aceasta necesitate era acceptata de catre toate fortele politice din tara. În scopul elaborarii Constitutiei guvernul liberal a a anuntat prin decret regal dizolvarea Parlamentului si convocarea corpului electoral în vederea alegerilor pentru constituirea adunarii nationale cu putere de Constituanta. Aceasta decizie era o încalcare a procedurii legale de revizuire si a fost criticata de partidele de opozitie.
Dupa lungi proteste ale partidelor de opozitie, acestea au votat la 28 martie 1923, Constitutia. Astfel, înceta valabilitatea Constitutiei din 1866, care fusese în vigoare cu unele modificari – introducerea votului universal, posibilitatea expropierii propietatilor particulare pentru cauza de utilitate publica – circa 57 de ani. La elaborarea noii Constitutii s-a avut în vedere Constitutia din 1866, din care s-au preluat, într-o anume forma, circa 60% din texte ( au fost înlocuite ori modificate integral 20 de articole, introduse 7 articole noi si au fost reformulate sau au primit adausuri 25 de articole; 76 articole vechii Constitutii au ramas neschimbate ).

Constitutia din 1923 cuprinde prevederi privitoare la elementele constitutive ale statului, organizarea si functionarea puterilor statului; alcatuirea si functionarea sistemului electoral, organizarea financiara, armata, administrativa s.a. Principiul legalitatii si suprematiei Constitutiei este exprimat mult mai clar decât în 1866: „numai Curtea de Casatie în sectiuni unite are dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contra Constitutiei” 

Principiul suveranitatii nationale a fost formulat mai precis declarând România stat national unitar si indivizibil, al carei teritoriu este indienabil si care nu poate fi colonizat cu populatii ori grupuri etnice straine. Constitutia din 1923 admite exproprierea pentru cauza de utilitate publica, red