Criza rachetelor din Cuba

Dezvoltarea armelor nucleare modifica brusc raporturile intre cele doua mari puteri. Capacitatea distructiva a bombelor atomica (A) si cu hidrogen (H) este atat de mare (ex: Hiroshima si Nagasaki 1945) incat nici o putere nu e capabila sa le reziste chiar daca dispune de un important armament clasic. Un razboi nuclear ar dura zile, daca nu ore, asadar abordarea statistica a premiselor (efectivele militare, calitatea armamentului, puterea industriala etc.) nu mai este relevanta si geopolitica interbelica isi pierde sensul. Strategia militara devine pur tehnica: conditiile de atac si durata zborului intre locurile unde sunt socate capacitatile nucleare si obiective sunt esentiale.
     Intre 1946-1949 doar americanii detineau arma nucleara si in caz de conflict ar fi fost siguri de victorie daca puteau lovi centrele vitale ale adversarilor. Viteza vectorilor nu este foarte importanta, ci doar raza de actiune.
     Aparitia primei bombe atomice sovietice modifica situatia: tara care va castiga va fi aceea care isi va putea distruge adversarul inainte ca acesta sa poata riposta. Deci avantajata este tara ce are baze nucleare mai apropiate de centrele vitale ale celeilalte.
     Bazele americane din Europa, Orientul Mijlociu si Extremul Orient ofera capacitatea de a interveni in timpul cel mai scurt, dar centrele strategice ale URSS erau raspandite pe o arie extinsa din zona Uralilor pana in Siberia.
     Centrele vitale ale SUA sunt concentrate in nord-est (Industrial Belt) pe aproximativ un milion de km2, dar avioanele rusesti nu dispun de baze apropiate. Pot lovi rapid toate obiectivele din Europa de Vest dar au nevoie de aprox. 10 ore pentru a ajunge deasupra centrelor vitale americane (pe deasupra Antarcticii). Deci SUA trebuie sa poata detecta orice avion venind din nord si prin colaborare cu Canada creaza linia DEW (Detection Early Warning) aprox. de-a lungul paralelei 70 grade nord dispunind astfel de un ragaz de 3 ore pentru intece