Decolonizarea
În 1914, imperiile europene din Asia si Africa erau puternice, iar administratorii imperiali erau siguri ca fac o treaba buna aducând civilizatia în rândul popoarelor pe care le stapâneau. În Imperiul Britanic, controlul exercitat de ,,tara mama’’ a fost înlocuit cu autoguvernarea proprie-o implicare mai mare sau mai mica în dirijarea propriilor afaceri - în comunitati în care colonistii albi se aflau în majoritate. Dintre acestea, Canada, Africa de Sud, Australia si Noua Zeelanda devenisera deja cunoscute sub numele de dominioane, ceea ce însemna ca acestea sunt parteneri independenti în cadrul imperiului.
Dupa Primul Razboi Mondial, coloniile Germaniei si Turciei, care fusesera înfrânte au fost împartite între aliati, însa nu au devenit posesiuni absolute. În schimb acestea au devenit tutele ale Ligii Natiunilor. Dupa ce le-a facut unele promisiuni arabilor în timpul razboiului, Marea Britanie a înfiintat regatele Irak-ului si Transiordanului, iar în 1932, Irak-ul a ignorat suveranitatea britanica si a devenit independent. De asemenea, Marea Britanie a promis ca va crea o ,,Casa Nationala’’ pentru evrei, dar în curând a întâmpinat dificultati în îndeplinirea obligatiilor fata de arabi si evrei.
O si mai grava consecinta asupra imperiului s-a produs dupa al doilea razboi mondial, în special în Orientul Mijlociu si Asia. Suveranitatea coloniala fusese sfidata în multe zone, iar imperiile coloniale, epuizate în urma razboiului, li se parea imposibil sa o ia de la capat. Franta a abandonat Libia si Siria, colonia libiana a Italiei, care fusese înfrânta, a devenit regat independent, la fel ca si Iordanul, iar în Palestina, Mare Brianie a renuntat pur si simplu la mandat, retragându-se în 1948, lasând Natiunile Unite sa se confrunte cu problema arabilor si evreilor.
În Asia, victoriile japonezilor au umbrit imaginea superioritatii europene. Un episod dramatic a fost predarea celor 60 000 de militari britanici si imperiali,