Divina Comedie
Opera lui Dante, în toata complexitatea si valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, daca luam în considerare admiratia pe care i-a marturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer si Chateaubriand, pâna la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors catre modelul dantesc. Cu toate ca Vita Nuova este unanim cunoscuta ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desavârsita expresie a dulcelui stil nou […], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, asa cum confirma Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.
Scriitorul a început sa-si redacteze capodopera înca din 1307, înainte de anii exilului, si ea a constituit opera capitala pe care Dante a dezvoltat-o pâna în ultima clipa a vietii. Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform carora tragedia are un început vesel si un deznodamânt tragic, iar comedia, dupa o expozitiune trista, evolueaza spre un final fericit, Dante si-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a atasat atributul de “divina”, pe care posteritatea l-a preluat si l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplator, ci generat de faptul ca lucrarea se constituie într-o autobiografie morala, o drama a epocii, o lucrare de sinteza politica, o epopee si, fireste, un poem alegoric.
Formula care deschide calatoria imaginara a poetului prin tinuturile mortii este un laitmotiv al literaturii medievale. În “amiaza vietii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit dupa moartea Beatricei în placerile iluzorii ale vietii, are o viziune care îi ofera un nou sens existential. Ratacit într-o padure întunecata, segerând labirintul interior din care cel ce s-a abatut de la “calea catre creste” nu se mai poate salva, el este amenintat de trei fiare – o pantera usoara, o lupoaica “numai os si piele” si un leu “cu bot flamând” - , ale caror întelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpatarea, violenta si viclenia. Aparitia lui Vergilius, “poet divin, lumina fara moarte”, alunga pe moment temerile celui ratacit, poetul latin invitându-l pe urmasul sau într-o calatorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern si Paradis. Vergilius îi marturiseste însa ca este trimis de “o doamna blânda-n fapte”, “domnita a virtutii”, Beatrice, care simbolizeaza iubirea pura, si Dante se lasa cuprins de dorul ei si porneste la drum alaturi de umbra ilustrului sau înaintas.
Calatoria este proiectata în trei mari carti (Infernul, Purgatoriul si Paradusul), fiecare dintre acestea articulata pe câte treizeci si trei de cânturi, la care se adauga prologul. Cele o suta de cânturi, organizarea lor în tretine si încheierea fiecareia dintre cele trei cantice prin cuvântul “stele” confirma idealul renascentist al perfectiunii si al simetriei spre care aspira Dante. În sprijinul aceleiasi idei, critica literara a interpretat si structura partilor poemului, caci numerele simbolice trei, noua si zece reprezinta osatura întregului text. Infernul cuprinde zece parti, o câmpie întunecata si noua ceruri, Purgatoriul grupeaza alte zece spatii simbolice, tarâmul marii, coasta muntelui, cele noua ceruri mobile si un cer fix, Empireul.
Patruzând în Infern, Dante este orbit de un fulger si este purtat în Limb, unde sunt adunate sufletele copiilor morti înainte de Cristos si ale virtuosilor din antichitate, între care el îi recunoaste pe Homer, Horatius si Ovidius; dupa întâlnirea cu Minos, judecatorul Infernului, calatorii o zaresc printre cei ce au pacatuit din dragoste pe Francesca da Rimini, care le istoriceste nefericita ei poveste. Poetul si calauza sa îsi continua calatoria prin cercurile unde îsi ispasesc pacatele lacomii, zgârcitii, si risipitorii, mâniosii, semetii si invidiosii, ereticii, tâlharii, lingusitorii si tradatorii, violentii, sinucigasii, camatarii, hotii, ipocritii etc. Fiecare popas îi prilejuieste poetului întâlniri semnificative cu umbrele unor personaltati ale antichitatii sau cu unii dintre contemporanii sai, iar istorisirile acestora, precum si pedepsele pe care le ispasesc au rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrarii.
Fascinatia acestei prime calatorii vine si din impresia de viata adevarata ce se degaja din descrieri, personajele surprinse de Dante ducând cu ele si dupa moarte pacatul pentru care au fost aruncate în Infern. Francesca da Rimini si Paolo Malatesta îsi traiesc mai departe iubirea interzisa, în ciuda chinurilor la care sunt supusi, hotul Ciampolo di Navarra îi pacaleste pe draci printr-un siretlic, iar contele Ugolino si arhiepiscopul Ruggieri îsi continua ura si dincolo de granitele terestre, rozând întru vesnicie unul din craniul celuilalt. Iesind “catre lumini si stele”, Dante paraseste Infernul, cutremurat de cele vazute, si se îndreapta spre Purgatoriu, dupa ce se încinge cu stuful umilintei si-si spala obrazul de neguril...