Incepand cu veacul al III-lea d.Hr., cand vechii egipteni au adoptat alfabetul grecesc – chiar daca-l utilizau pentru a-si scrie propria limba, vechea lor scriere hieroglifica a fost data treptat uitarii. Fireste, trebuie sa admitem ca circulatia si cunoasterea acestei scrieri a supravietuit in cercurile restranse ale preotilor atata vreme cat cultul religios insusi a continuat sa fie practicat, dar totusi, din momentul in care imparatul Iustinian I avea sa distruga partial ultimul bastion al vechii religii egiptene, respectiv templul din Insula Philae, ducand la incetarea oricarei forme de cult, nimeni n-a mai continuat sa se ingrijeasca de pastrarea vechii scrieri hieroglifice. De aceea, aveau sa treaca 1300 de ani pana ce s-a putut ajunge din nou sa se descifreze si citeasca documentele bogate privind cultura si religia acestui mare popor, constand in multe inscriptii prezente pe peretii templelor si in morminte, ca si in nenumaratele texte inscrise pe vase de lut si papirusuri.
Cel care avea sa aiba sansa descifrarii acestor scrieri hieroglifice, dupa o asa lunga perioada de timp, a fost tanarul filolog francez Jean Francois Champollion, in anul 1822. Descifrarea a fost facilitata de inscriptia in piatra de la Rosetta, descoperita de soldatii lui Napoleon, in timpul campaniei din 1799, in Delta Nilului. Aceasta piatra contine, de fapt, aceeasi inscriptie, in doua limbi, respectiv egipteana, scisa cu hieroglife si motive populare, si apoi greaca, scrisa in alfabetul grecesc obisnuit. S-a demonstrat ca aceasta piatra-monument fusese ridicata in cinstea lui Epifanie al V-lea Ptolomeul. Dupa o munca indelungata, Champollion a ajuns la concluzia ca hieroglifele constau nu numai din insemne pentru cuvinte intregi , ci si ca ele contin, de fapt, semne pentru diferitele sunete distincete.
Dupa ce Champollion moare – de altfel, foarte tanar, cercetarile si activitatea sa sunt continuate de invatatul german Richard Lepsius, care este considerat intemeietorul propriu-zis al egiptologiei moderne.
In genere, este de retinut faptul ca limba egipteana este inrudita cu limbile hamite, dar prezinta, in acelasi timp, si anumite trasaturi semite. Scrierea hieroglifica era la inceput o scriere exclusiv ideografica. Insa, foarte de timpuriu, s-a dezvoltat si o scriere fonetica, utilizand semne pentru fiecare sunet. Consecinta a fost o mixtura a ambelor sisteme. Si intrucat in aceasta serie erau desemnate doar consoanele, vocalizarea cuvintelor egiptene este, de regula, necunoscuta. Formele de transcriere, in general, au fost reconstruite fie cu ajutorul transcriptiilor cuneiforme ori grecesti, fie sunt pur conventionale.
Notiunea de ”Dumnezeu” este redata in egipteana prin ntr, cuvant a carui semnificatie originara n-a fost inca lamurita. Unii cercetatori au asociat acest cuvant cu cel folosit pentru “soda”, “natriu”, si intrucat soda era folosita ca sapun, l-au tradus prin “pur”, “curat”, in sensul ca “Dumnezeu” este “cel curat”. Aceasta explicatie a fost insa abandonata in ultimul timp. Acelasi lucru s-a intamplat si cu o a doua incercare de exegeza, potrivit careia semnul de reprezentare hieroglifica pentru ntr ar fi un topor, ca simbol al puterii. Se pare insa ca semnul hieroglific reprezinta mai degraba o prajina cu o naframa sau cu un steag, fiind folosita, probabil, pentru a delimita un loc sacru si, in consecinta, l-ar putea desemna pe “Dumnezeu”, ca “sfant”, ca “cel sfant”. Oricum, in acceptiunea multor exegeti, notiunea de “Dumnezeu” nu poate fi dedusa si determinata in mod cert din si de cuvantul ntr.
Tocmai de aceea, s-a incercat lamurirea acestei probleme pornindu-se de la semnificatia unor sinonime ale cuvantului ntr, pe baza carora s-a ajuns la concluzia ca, totusi, notiunea de “Dumnezeu” are o semnificatie comuna cu aceea ce inseamna “forta”, “putere”.
La vechii egipteni, zeii erau muritori, dar, asemenea oamenilor, si ei primeau o noua viata. Ca si oamenii, zeii au fost nascuti, cu alte cuvinte, ei nu erau nemuritori sau vesnici in sens absolut. Probabil ca viata inseamna putere, dar nu o putere care actiona de la sine si prin sine, ci una legata totdeauna de o fiinta vie, de un animal, de un om sau de o divinitate. Prin urmare, divinitatea egipteana nu era o persoana, o individualitate, in sensul nostru. Ea era, in acelasi timp, individualitate si putere impersonala. Divinitatea facea parte dintr-un complex de fiinte vii, in care puterea de viata se revarsa de la una spre cealalta, intrucat orice individualitate, pentru vechii egipteni, reprezenta o parte a comunitatii si isi avea radacinile in ea. De aceea intalnim mereu aceeasi caracteristica, si anume faptul ca zeii fuzioneaza, preluand sau imprumutandu-si reciproc insusirile proprii, asa cum se va observa mai tarziu. O anume divinitate, care multa vreme aparea ca distincta de celelalte, fuzioneaza, astfel, deodata cu o alta, care pana aici isi avea, de asemenea, propriile ei insusiri si propria ei identitate. Pentr...